buric dex - definiţie, sinonime, conjugare
BURÍC, burice, s.n. 1. Orificiu abdominal prin care trece cordonul ombilical la fetus; cicatrice rămasă în mijlocul abdomenului după căderea cordonului ombilical; ombilic. ♦ Fig. Mijloc, centru. ♢ Expr. Buricul pământului = centrul pământului. A se crede (sau a se socoti) buricul pământului = a se crede (sau a se socoti) cel mai important dintre toţi. ♦ Cordonul ombilical prin care fetusul primeşte hrană din corpul mamei. 2. (În sintagma) Buricul degetului = vârful degetului. 3. Compus: buricul-apei = plantă erbacee cu flori mici, albe sau roşietice, dispuse în umbele (Hydrocotyle vulgaris). – Lat. *umbulicus (= umbilicus), prin deglutinare: un – buric.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

BURÍ//C ~ce n. 1) Cicatrice rămasă la mijlocul abdomenului (la om şi la mamifere) după tăierea cordonului ombilical; ombilic. 2) fig. Loc sau parte a unui lucru, a unui spaţiu sau a unei suprafeţe situată la o distanţă egală de marginile sau capetele periferice; centru; mijloc. ♢ ~cul pământului centrul pământului. 3) fig. Organ, persoană, instituţie etc. cu rol decisiv în ceva; centru. ♢ A se crede ~cul pământului a se considera cel mai important dintre toţi. 4) Cordon ombilical prin care fetusul este integrat în organismul mamei şi primeşte de la ea hrană. ♢ Copilul cu multe moaşe rămâne cu ~cul netăiat când se apucă prea mulţi de o treabă, nu se realizează nimic. 5): ~cul degetului partea bombată de la vârful degetului. /<lat. umbulicus
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

buríc (-ce), s.n. – 1. Ombilic. – 2. Vîrful degetului. – 3. Centru. – Mr., megl., istr. buric. Lat. umbĭlῑcus (Puşcariu 240; REW 9045; Candrea-Dens., 200; DAR), prin intermediul unei forme asimilate *umbŭlῑcus, în care prima parte s-a simţit probabil ca art. indef., cf. it. belico, (um)bilico; cf. şi prov. ombelic, embelic, fr. nombril, sp. ombligo, port. umbigo. Sandfeld 36 leagă în mod inexplicabil sensul de „centru” cu gr. ὀμφαλός, ca şi cum nu ar fi o extindere normală şi generală a sensului primitiv al cuvîntului. Der. buricat, adj. (proeminent); burica, vb. (a bomba, a curba); buricătură, s.f. (proeminenţă).
(Dicţionarul etimologic român)

buricul pământului expr. (peior.) persoană încrezută / îngâmfată. (Notă: Definiţia este preluată din Dicţionar de argou al limbii române, Editura Niculescu, 2007)
(Alte dicţionare)

burícul-ápei s. n.
(Dicţionar ortografic al limbii române)

buríc s. n., pl. buríce
(Dicţionar ortografic al limbii române)



Sinonime:
BURÍC s. 1. (ANAT.) ombilic. (~ul pruncului.) 2. vârf. (Şi-a fript ~ul degetelui.) 3. (BOT.) buricul-apei (Hydrocotyle vulgaris) = (pop.) umbreluţă-de-apă, umbreluţă-de-baltă.
(Dicţionar de sinonime)

BURÍC s. v. centru, miez, mijloc.
(Dicţionar de sinonime)

BURICUL-PĂMÂNTULUI s. v. mama-pădurii.
(Dicţionar de sinonime)

BURICÁ vb. v. căţăra, cocoţa, ridica, sui, urca.
(Dicţionar de sinonime)


Cuvinte care încep cu literele: bu bur buri

Cuvinte se termină cu literele: ic ric uric