BĂIÁT, băieţi, s.m. 1. Copil de sex bărbătesc. ♢ (Reg.; la pl.) Copii (indiferent de sex). 2. Persoană de sex bărbătesc ieşită nu de mult din vârsta copilăriei; p.ext. adolescent, flăcău. ♢ (Cu nuanţă afectivă, despre bărbaţi mai în vârstă) Bun băiat! 3. Fiu, fecior (al cuiva). 4. (Rar) Servitor, slugă. Băiat la vite. ♢ Băiat de prăvălie = adolescent care învăţa negoţul, lucrând într-un magazin; p. ext. vânzător comercial. [Var.: (reg.) băiét s.m.] – Et. nec.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
BĂIÉT s.m. v. băiat.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
BĂIEŢÍ, băieţesc, vb. IV. Refl. (Rar; despre fete) A se comporta băieţeşte. [Pr.: bă-ie-] – Din băiat.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
BĂIÁT băiéţi m. 1) Copil de sex masculin. ♢ Bun ~, ~ de treabă se spune, cu o nuanţă afectivă, despre o persoană, indiferent de vârstă. 2) mai ales la pl. Persoană de sex masculin neajunsă încă la maturitate; tânăr. 3) Persoană de sex masculin, luată în raport cu părinţii săi; fecior; fiu. 4) înv. Tânăr angajat ca servitor la o casă boierească; valet. /Orig. nec.
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
băiát (băiéţi), s.m. – 1. Băiat de serviciu; vînzător; servitor. – 2. Tînăr, flăcău. – 3. Bărbat. Cuvînt obscur. Sensul primitiv pare a fi fost acela de „hamal”; cf. băiat „picolo”, băiat de prăvălie: intrase ca băiat într-o prăvălie (Basarabescu). Dacă este într-adevăr aşa, ar putea să se identifice cu vreun cuvînt lat. de tipul baiulator „hamal”; pentru aceasta ar trebui să se presupună că verbul baiulare a suferit o schimbare de tipul *bailare (certificată de it. baila) › *bailiare › bailliare (confirmată de Niermeyer 76; cf. it. balia, care este totuşi modificare internă a it., Meyer-Lübke, Ital., 54). Plecînd de la *balliator, der. lui băiat este normală (cf. împărat ‹ imperator). Este de asemenea posibil să fie vorba de un *ba(i)liatus, cum par să indice calabr. vajazzu „slugă, ţăran”, bajazza „servitoare; femeie uşoară”, lat. med. bailetus „servitor”, probabil rezultat al unei contaminări cu va(r)let şi lat. med. baietus „paj”, atestat într-o glosă irlandeză (Plummer, Bull. Du Cange, I, 225); cf. şi lat. baiulus, de unde a provenit ngr. βαϊουλος › ngr. βαιλας „servitor”. Pe de altă parte, este posibil să avem dovada existenţei în rom. a lui *ba(i)liare „a duce”, datorită prezenţei în bg., sb. a lui bajat „(pîine) greu de mestecat”, care se poate explica numai printr-un sens primitiv, „dus cu sine, transportat”, provenind din rom. Confuzia semantică între „servitor” şi „tînăr, flăcău” este pe cît de generală pe atît de uşor de explicat, cf. sp. mozo, muchacho, fr. garçon. În orice caz, pare mai puţin probabilă soluţia admisă în general (Diez; Koerting 1163; Densusianu, Rom., XXXIII, 275; REW 887; Puşcariu, Dacor., IV, 808 şi Lr., 546; Rosetti, I, 163), şi care pleacă de la acelaşi etimon, dar urmînd o evoluţie semantică diferită. Această explicaţie pleacă de la prezenţa în rom. a vb. a băia „a creşte”, slab reprezentat în regiunea Banatului şi în Haţeg (cf. ALR, 235), şi pe care autorii menţionaţi îl derivă din lat. baiulare „a duce, a purta, a creşte” (cf. balia „doică”, de unde ngr. βαγία, βαϊα, prov. baila „doică”, fr. bailler „a da”, port. baiular „ a mîngîia”), prin intermediul aceloraşi modificări fonetice. Dacă se admite acest punct de vedere, am avea în băiat un semantism paralel sp. crío ‹ criar. Totuşi, această ipoteză pare inacceptabilă, pentru că a băia „a creşte” se explică perfect în cadrul limbii rom., plecîndu-se de la a băia „a îmbăia”, fără a fi nevoie să se recurgă la etimoane îndoielnice; şi, de asemenea, pentru că băiat este cuvînt de uz cu totul general, cu excepţia regiunii Crişanei şi a Banatului (ALR 184): adică este necunoscut numai în acea regiune în care se păstreză a băia „a creşte”, ceea ce pare împotriva logicii. În sfîrşit, trebuie arătat că Hasdeu 2894, urmat de Tiktin (cf. REW 913) şi de Candrea, îl explică pe băiat prin vb. a (îm)băia, a cărui dificultate a fost indicată de DAR. Der. băiată, s.f. (Trans., fată); băietan, s.m. (băiat, flăcău); băieţandru, s.m. (băiat, flăcău); băieţaş, s.m. (băiat, copil); băieţea, s.f. (Trans., fată); băieţel, s.m. (băieţaş); băieţesc, adj. (de băiat); băieţeşte, adv. (ca băieţii); băieţică, s.f. (Trans., fată); băieţică, s.m. (Mold., băiat); băieţime, s.f. (mulţime de băieţi); băieţoi, s.m. (vlăjgan); băieţos, adj. (de băiat).
(Dicţionarul etimologic român)
băiát s. m., pl. băiéţi
(Dicţionar ortografic al limbii române)
băieţí vb. (sil. bă-ie-), ind. prez. 1 sg. băieţésc, 3 sg. şi pl. băieţéşte
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
BĂIÁT s. 1. (înv. şi pop.) făt, (reg.) prunc. (A născut un ~ şi o fată.) 2. v. fiu.
(Dicţionar de sinonime)
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
BĂIÉT s.m. v. băiat.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
BĂIÁT băiéţi m. 1) Copil de sex masculin. ♢ Bun ~, ~ de treabă se spune, cu o nuanţă afectivă, despre o persoană, indiferent de vârstă. 2) mai ales la pl. Persoană de sex masculin neajunsă încă la maturitate; tânăr. 3) Persoană de sex masculin, luată în raport cu părinţii săi; fecior; fiu. 4) înv. Tânăr angajat ca servitor la o casă boierească; valet. /Orig. nec.
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
băiát (băiéţi), s.m. – 1. Băiat de serviciu; vînzător; servitor. – 2. Tînăr, flăcău. – 3. Bărbat. Cuvînt obscur. Sensul primitiv pare a fi fost acela de „hamal”; cf. băiat „picolo”, băiat de prăvălie: intrase ca băiat într-o prăvălie (Basarabescu). Dacă este într-adevăr aşa, ar putea să se identifice cu vreun cuvînt lat. de tipul baiulator „hamal”; pentru aceasta ar trebui să se presupună că verbul baiulare a suferit o schimbare de tipul *bailare (certificată de it. baila) › *bailiare › bailliare (confirmată de Niermeyer 76; cf. it. balia, care este totuşi modificare internă a it., Meyer-Lübke, Ital., 54). Plecînd de la *balliator, der. lui băiat este normală (cf. împărat ‹ imperator). Este de asemenea posibil să fie vorba de un *ba(i)liatus, cum par să indice calabr. vajazzu „slugă, ţăran”, bajazza „servitoare; femeie uşoară”, lat. med. bailetus „servitor”, probabil rezultat al unei contaminări cu va(r)let şi lat. med. baietus „paj”, atestat într-o glosă irlandeză (Plummer, Bull. Du Cange, I, 225); cf. şi lat. baiulus, de unde a provenit ngr. βαϊουλος › ngr. βαιλας „servitor”. Pe de altă parte, este posibil să avem dovada existenţei în rom. a lui *ba(i)liare „a duce”, datorită prezenţei în bg., sb. a lui bajat „(pîine) greu de mestecat”, care se poate explica numai printr-un sens primitiv, „dus cu sine, transportat”, provenind din rom. Confuzia semantică între „servitor” şi „tînăr, flăcău” este pe cît de generală pe atît de uşor de explicat, cf. sp. mozo, muchacho, fr. garçon. În orice caz, pare mai puţin probabilă soluţia admisă în general (Diez; Koerting 1163; Densusianu, Rom., XXXIII, 275; REW 887; Puşcariu, Dacor., IV, 808 şi Lr., 546; Rosetti, I, 163), şi care pleacă de la acelaşi etimon, dar urmînd o evoluţie semantică diferită. Această explicaţie pleacă de la prezenţa în rom. a vb. a băia „a creşte”, slab reprezentat în regiunea Banatului şi în Haţeg (cf. ALR, 235), şi pe care autorii menţionaţi îl derivă din lat. baiulare „a duce, a purta, a creşte” (cf. balia „doică”, de unde ngr. βαγία, βαϊα, prov. baila „doică”, fr. bailler „a da”, port. baiular „ a mîngîia”), prin intermediul aceloraşi modificări fonetice. Dacă se admite acest punct de vedere, am avea în băiat un semantism paralel sp. crío ‹ criar. Totuşi, această ipoteză pare inacceptabilă, pentru că a băia „a creşte” se explică perfect în cadrul limbii rom., plecîndu-se de la a băia „a îmbăia”, fără a fi nevoie să se recurgă la etimoane îndoielnice; şi, de asemenea, pentru că băiat este cuvînt de uz cu totul general, cu excepţia regiunii Crişanei şi a Banatului (ALR 184): adică este necunoscut numai în acea regiune în care se păstreză a băia „a creşte”, ceea ce pare împotriva logicii. În sfîrşit, trebuie arătat că Hasdeu 2894, urmat de Tiktin (cf. REW 913) şi de Candrea, îl explică pe băiat prin vb. a (îm)băia, a cărui dificultate a fost indicată de DAR. Der. băiată, s.f. (Trans., fată); băietan, s.m. (băiat, flăcău); băieţandru, s.m. (băiat, flăcău); băieţaş, s.m. (băiat, copil); băieţea, s.f. (Trans., fată); băieţel, s.m. (băieţaş); băieţesc, adj. (de băiat); băieţeşte, adv. (ca băieţii); băieţică, s.f. (Trans., fată); băieţică, s.m. (Mold., băiat); băieţime, s.f. (mulţime de băieţi); băieţoi, s.m. (vlăjgan); băieţos, adj. (de băiat).
(Dicţionarul etimologic român)
băiát s. m., pl. băiéţi
(Dicţionar ortografic al limbii române)
băieţí vb. (sil. bă-ie-), ind. prez. 1 sg. băieţésc, 3 sg. şi pl. băieţéşte
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
BĂIÁT s. 1. (înv. şi pop.) făt, (reg.) prunc. (A născut un ~ şi o fată.) 2. v. fiu.
(Dicţionar de sinonime)