căcat dex - definiţie, sinonime, conjugare
CĂCÁ, cac, vb. I. Intranz. (câteodată şi tranz.) şi refl. A defeca (2). (meglenorom., macedorom. cac, istrorom. cąc; < lat. cacāre (Puşcariu); cf. it. cacare, prov., sp., port., cat. cagar, fr. chier; din rom. sunt deriv. bg. (po)kakam (= căca) şi ngr. kakarándza (= excrement))
(Dicţionarul etimologic român)

căcá (các, át), vb. – A defeca. – Mr., megl. cac, istr. cǫc. Lat. cacāre (Puşcariu 247; REW 1443; Candrea-Dens., 206; DAR); cf. it. cacare, prov., sp., port. cagar, fr. chier. Se foloseşte în formă refl., uneori tranzitiv trans. Cf. căcat. Der. caca, adv., adj. (rahat, murdărie, cuvînt infantil), cf. Iordan, BF, VI, 150; căcăcios, adj. (fricos, care face pe el); căcăfrică, s.m. (leneş; laş); căcălău, s.n. (belşug, cantitate mare, grămadă); căcănar, s.m. (latrinar); căcănărie, s.f. (meseria de latrinar); căcăniu, adj. (de culoarea frunzelor moarte); căcărează, s.f. (excrement de oaie, capră, iepure, şobolan, cu formă caracteristică ovoidală), care presupune un anterior *căcărea (cf. it. cacherello) cu suf. -ză (Densusianu, Bausteine, 477), căcăreza, vb. (a defeca); căcări, vb. (a avea diaree; a alinta); căcărie, s.f. (toane, nazuri); căcător, adj. (care provoacă diaree); căcăstoare, s.f. (closet); căcătură, s.f. (defecare); căcău, s.m. (cioară albastră, Coracius garrula); căcîcea, s.m. (căcăcios); cîca, adj. şi adv. (murdar, spurcat, cuvînt infantil); cîcă, s.f. (muci, murdărie, femeie murdară). Din rom. derivă bg. (po)kakam „a defeca” (Capidan, Raporturile, 233), şi ngr. (sarak.) kakarandza „excrement” (Hoeg 123), pe care Meyer, Neugr. St., IV, 50, îl derivă eronat din it. cacare, cu suf. -anza.
(Dicţionarul etimologic român)

CĂCÁT, căcáţi, s.m. Excrement, fecale. (din lat. cacatus; cf. căca)
(Dicţionarul etimologic român)

căcát (căcáţi), s.m. – Rahat, excrement. Lat. cacatus, cf. căca. – Der. căcăţiş, s.n. (fleac, nimic).
(Dicţionarul etimologic român)

a căca steagul expr. (vulg.) a se afla într-o mare încurcătură; a avea necazuri mari. (Notă: Definiţia este preluată din Dicţionar de argou al limbii române, Editura Niculescu, 2007)
(Alte dicţionare)

a se căca pe el expr. (vulg.) 1. a defeca în chiloţi / în izmene etc. 2. a se grozăvi, a se lăuda. 3. a minţi, a duce cu vorba. 4. a se speria. (Notă: Definiţia este preluată din Dicţionar de argou al limbii române, Editura Niculescu, 2007)
(Alte dicţionare)

a se căca împrăştiat expr. (vulg.) 1. a avea diaree. 2. a minţi, a susţine lucruri neadevărate. 3. a speria. (Notă: Definiţia este preluată din Dicţionar de argou al limbii române, Editura Niculescu, 2007)
(Alte dicţionare)

căca, cac (pop., vulg.) I. v.t. a murdări cu materii fecale. II. a defeca. (Notă: Definiţia este preluată din Dicţionar de argou al limbii române, Editura Niculescu, 2007)
(Alte dicţionare)

căcat, căcaţi I s.m. (vulg.) 1. materii fecale. 2. persoană cu o conduită abominabilă. II. s.n. pl. căcaturi 1. fleacuri; lucruri de calitate inferioară. III interj. ei, aş! (Notă: Definiţia este preluată din Dicţionar de argou al limbii române, Editura Niculescu, 2007)
(Alte dicţionare)

căcát (excrement) s. m. / (fleac) s. n., pl. căcáţi / căcáturi
(Dicţionar ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, ediţia a II-a)



Sinonime:
CĂCÁ vb. v. defeca, ieşi.
(Dicţionar de sinonime)

CĂCÁT s. v. excrement, fecale.
(Dicţionar de sinonime)


Cuvinte care încep cu literele: ca cac caca

Cuvinte se termină cu literele: at cat acat