cărare dex - definiţie, sinonime, conjugare
CĂRÁ, car, vb. I. 1. Tranz. A duce ceva dintr-un loc în altul; a transporta (în cantităţi mari). ♢ Expr. A căra apa cu ciurul = a munci în gol, a se agita fără rezultat. A căra cuiva (la) pumni (sau palme, gârbace etc.) = a da cuiva multe lovituri cu pumnul (sau cu palma, cu biciul etc.), a bate zdravăn pe cineva. A-l căra (pe cineva) păcatele = a se lăsa dus, târât oarecum fără voie. 2. Refl. (Rar) A se duce dintr-un loc în altul. ♦ (Fam.) A pleca repede (şi pe furiş) de undeva; a se cărăbăni. – Lat. *carrare.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

CĂRÁRE, cărări, s.f.1. Drum îngust pe care se poate umbla numai cu piciorul; p. gener. drum. ♢ Loc. adv. Pe toate cărările = în tot locul, pretutindeni, la tot pasul. ♢ Expr. A umbla pe două cărări = a se clătina în mers; a fi beat. A-i tăia (sau a-i închide) cuiva cărarea (sau cărările) = a opri pe cinevafacă sau să continue un drum. A-şi îndrepta cărările = a apuca într-o direcţie. A-i scurta (cuiva) cărările = a omorî (pe cineva) 2. Linie obţinută prin despărţirea în două a părului de pe cap. Lat. carraria.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

A CĂRÁ car tranz. (obiecte sau fiinţe) A duce dintr-un loc în altul. ♢ ~ apă cu ciurul a munci fără nici un rost. /<lat. carrare
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

A SE CĂRÁ mă car intranz. pop. A pleca de undeva (repede şi pe furiş); a se cărăbăni. /<lat. carrare
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

CĂR//ÁRE ~ări f. Drum îngust pe care se merge pe jos; potecă. ♢ A-i tăia (sau a-i închide) cuiva ~ările a-i închide cuiva calea. A-i scurta cuiva ~ările a-l omorî pe cineva. A umbla pe două ~ări a umbla clătinându-se datorită consumului de alcool. Pe toate ~ările peste tot. [G.-D. cărării] /
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

cărá (cár, át), vb. – 1. A duce, a transporta cu carul sau cu căruţa. – 2. A transporta, a duce. – 3. A da lovituri, pumni. – 4. A lua cu sine, a duce, a tîrî. – 5. (Refl.) A se cărăbăni. – 6. (Arg.) A se face nevăzut, a chiuli. În general, este considerat der. de la un lat. *carrāre, de la carrus (Puşcariu 285; Candrea-Dens., 255; REW 1721; DAR); însă formaţia lat. nu pare normală. Ar fi de aşteptat forma *carriare, ca în calabr. carriare, napol. carreare, fr. charrier, sp. (acarrear). Este posibil să se fi produs o contaminare cu lat. chalāre „a coborî”, de unde it. calare, sp. calar (REW 1487); acest ultim cuvînt ar explica mai bine sensul 3 din rom. Cf. totuşi v. sard. carrare „a căra” (Atzori 90). La sensul 6 se poate să fi intervenit o contaminare cu ţig. kere „a casa”, cf. cărel. Der. cărat, s.n. (acţiunea de a căra, transport); cărător, s.m. (hamal); cărător, s.n. (coş, coşarcă); cărătură, s.f. (cărat); cărel, interj. (valea!, întinde-o!), probabil datorită contaminării cu ţig. kere „a casa” (Graur 134); cărăuş, s.m. (persoană care cară, transportator; cea de a doua stea din Ursa Mare), cu duf. -; cărăuşesc, adj. (propriu cărăuşilor); cărăuşi, vb. (a căra, a transporta cu carul; a face cărăuşit); cărăuşit, s.n. (cărat). Din rom. provine bg. karam „a conduce” (Capidan, Raporturile, 205).
(Dicţionarul etimologic român)

căráre (cărắri), s.f. – 1. Drum îngust pe care se poate umbla numai cu piciorul. – 2. Linie obţinută prin despărţirea în două a părului de pe cap. – Mr. cărare. Lat. carraria (Densusianu, Hlr., 159; Puşcariu 287; Candrea-Dens., 244; REW 1718; Philippide, II, 636); cf. alb. karrarë, it. carraja (calabr. cárrara), prov. carriera, v. fr. charrière, cat., sp. carrera, port. carreira. Semantismul prezintă o schimbare proprie limbii rom., în timp ce celelalte limbi romanice păstrează sensul primitiv de „drum de care”. Puşcariu a încercat în mai multe rînduri (Locul limbii romîne, 34; Études de linguist. rom., 40; DAR; contra Rosetti, I, 174; cf. Iordan, RF, VI, 150) să explice această schimbare prin condiţiile tipice ale vieţii primitive ale romînilor, în regiunile muntoase. Mai probabil, lat. carraria s-a contaminat cu scalaria (› fr. escalier), cf. lat. scala „ieşire povîrnită”, de unde sard. iskela „cărare”, alb. škalë, s.b., bg. skala „stîncă ascuţită”, ngr. σϰάλα, etc. (Wagner 110; cf. REW 7637). Der. cărărău, s.m. (Bucov., Maram., vagabond, haimana); cărăra, vb. (a face cărări; a ascuţi ferăstrăul); cărărat, adj. (plin de cărări; striat, dungat).
(Dicţionarul etimologic român)

cărá vb., ind. prez. 1 sg. car, 3 sg. şi pl. cáră; conj. prez. 3 sg. şi pl. cáre
(Dicţionar ortografic al limbii române)

căráre s. f., g.-d. art. cărării; pl. cărări
(Dicţionar ortografic al limbii române)



Sinonime:
CĂRÁ vb. 1. a duce, a purta, a transporta, (reg.) a cărăbăni, (înv.) a podvodări, a transportarisi. (Doi sanitari ~ bolnavul.) 2. v. pleca. 3. v. fugi.
(Dicţionar de sinonime)

CAR DE ASÁLT s. v. tanc.
(Dicţionar de sinonime)

CĂRÁRE s. 1. v. cărat. 2. v. potecă.
(Dicţionar de sinonime)

CĂRÁRE s. v. lătunoaie, răritură.
(Dicţionar de sinonime)


Cuvinte care încep cu literele: ca car cara carar

Cuvinte se termină cu literele: re are rare arare