caște dex - definiţie, sinonime, conjugare
CĂSCÁ, casc, vb. I. 1. Tranz. A deschide gura pentru a vorbi, pentru a striga, pentru a mânca etc. ♢ Expr. A căsca gura = a privi cu interes, cu mirare sau curiozitate naivă; p. ext. a umbla fără nici o treabă, a pierde vremea. A căsca ochii = a deschide ochii tare, mai ales de mirare; a se holba, a se zgâi; p. ext. a băga de seamă, a fi atent. ♢ Compus; cască-gură s.m. = gură-cască. 2. Intranz. A deschide gura mare printr-o mişcare de inspirare adâncă, urmată de o expiraţie prelungită, trădând oboseală, plictiseală şi mai ales somn. 3. Refl. (Despre obiecte) A se deschide (puţin); a se crăpa. – Lat. *cascare.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

CAST, -Ă, caşti, -ste, adj. Pur, nepătat, neprihănit; virtuos. – Din lat. castus.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

CÁSTĂ, caste, s.f. Fiecare dintre grupurile sociale închise şi strict delimitate prin originea comună, prin profesiunea şi prin privilegiile membrilor lor, în care este împărţită societatea în India şi în alte ţări orientale; p. gener. grup social închis care îşi păstrează privilegiile şi interesele (egoiste). ♢ Expr. Spirit de castă = spirit îngust, exclusivist. – Din fr. caste.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

A CĂSCÁ casc 1. tranz. (gura) A desface despreunând buzele şi fălcile (pentru a mânca, a vorbi etc.); a deschide. ♢ ~ gura (la ceva sau la cineva) a) a privi cu curiozitate sau mirare naivă la ceva sau la cineva; b) a umbla fără nici o treabă (uitându-se în toate părţile). ~ ochii a) a face ochi mari (de mirare, de spaimă etc.); a se holba; b) a băga de seamă; a fi atent. Cască-gură (sau gură-cască) calificativ atribuit unei persoane care umblă fără nici un rost. 2. intranz. A deschide larg gura printr-o mişcare reflexă, inspirând adânc şi expirând prelung (din cauza somnului, oboselii etc.). /<lat. cascare
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

A SE CĂSCÁ se cáscă intranz. (despre obiecte) A forma crăpături, lăsând să se vadă în interior. /<lat. cascare
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

CAST ~ă (caşti, ~e) Care este cinstit şi neprihănit; pur. /<lat. castus
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

CÁST//Ă ~e f. 1) (în India şi în alte state orientale) Clasă socială delimitată prin origine, ocupaţii şi privilegii comune. 2) Grup social închis cu privilegii şi cu spirit exclusivist. /<fr. caste
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

căscá (cásc, căscát), vb. – 1. A deschide gura. – 2. A deschide mult (gura, ochii etc.). – 3. A deschide gura mare, trădînd oboseală, plictiseală, somn. – Mr. cascu, (hascu), megl. casc, (hasc). Lat. *cascare, din gr. χάσϰω (Candrea, Rom., XXXI, 304; Meyer, Alb. St., IV, 123; Puşcariu 306; Candrea-Dens., 282; REW 1733; DAR); cf. sard. kaskare (Wagner 111), it. cascaggine. Este cuvînt general folosit (ALR, I, 86 şi II, 23). Var. din mr. şi megl. provine direct din ngr. – Der. căscări, vb. (rar, a căsca 3); căscat, adj. (deschis, răscrăcănat; căscat, holbat); căscat, s.n. (faptul de a căsca); căscătură, s.f. (căscat); cascotă (var. caşcotă), s.f. (se spune atunci cînd nu există nimic de mîncare), formaţie umoristică, alcătuită cu ajutorul unui suf. care pare ngr.; căscăund, adj. (căscat, tont), formaţie curioasă, fără îndoială în loc de *căscăun, cu un suf. expresiv ca în bărzăun, gărgăun, şi care se consideră nejustificat der. de la un lat. *cascabundus (Candrea, Rom., XXXI, 305; Tiktin; Puşcariu 307; Candrea-Dens., 283; REW 1732; Rosetti, I, 164).
(Dicţionarul etimologic român)

cast (cástă), adj. – Pur, neprihănit. It. casto, lat. castus (sec. XIX). – Der. castitate, s.f., din lat.
(Dicţionarul etimologic român)

cáşte s.f. – În tipografie, lumina paginii. Germ. Kasten, prin intermediul pol. kaszta, sau al mag. kásta (Cihac, II, 45).
(Dicţionarul etimologic român)

CAST, -Ă adj. Pur, neprihănit, neîntinat, nepătat; virtuos. [< lat. castus, cf. it. casto].
(Dicţionar de neologisme)

CÁSTĂ s.f. Fiecare dintre clasele sociale închise şi strict delimitate prin originea comună, prin privilegiile membrilor lor etc., în care era împărţită societatea din India şi din alte ţări orientale; (p. ext.) grup social închis care îşi apăra izolarea şi privilegiile sale egoiste. ♢ Spirit de castă = spirit îngust, exclusivist. [< fr. caste, cf. port. casta – rasă pură].
(Dicţionar de neologisme)

CAST, -Ă adj. pur, neprihănit, neîntinat; nepătat, virtuos. (< it. casto, lat. castus)
(Marele dicţionar de neologisme)

CÁSTĂ s. f. 1. (la hinduşi, egipteni şi la alte popoare orientale) categorie socială închisă, strict delimitată prin originea comună, ocupaţii, privilegii, cult religios etc. ♢ (p. ext.) grup social închis care îşi apără cu stricteţe privilegiile; clan, clică. 2. ansamblu de indivizi în cadrul familiilor de insecte sociale (albine, furnici, termite) care îndeplinesc aceleaşi funcţii. (< fr. caste, port. casta)
(Marele dicţionar de neologisme)

cáscă-gúră s. m.
(Dicţionar ortografic al limbii române)

căscá vb., ind. prez. 1 sg. casc, 2 sg. caşti, 3 sg. şi pl. cáscă; conj. prez. 3 sg. şi pl. cáşte
(Dicţionar ortografic al limbii române)

cast adj. m., pl. caşti; f. sg. cástă, pl. cáste
(Dicţionar ortografic al limbii române)

cástă s. f., g.-d. art. cástei; pl. cáste
(Dicţionar ortografic al limbii române)



Sinonime:
CASCĂ-GÚRĂ s. gură-cască, gură-căscată, (pop.) căscăund. (E un ~.)
(Dicţionar de sinonime)

CĂSCÁ vb. 1. v. deschide. 2. v. holba. 3. v. întredeschide. 4. a se adânci, a se deschide, (rar) a se scobi. (În faţa noastră se ~ o peşteră.)
(Dicţionar de sinonime)

CAST adj. v. inocent.
(Dicţionar de sinonime)

CÁŞTE s. v. casă.
(Dicţionar de sinonime)

CÁSTĂ adj. fecioară, neprihănită, virgină, (înv.) întreagă, (fig.) imaculată. (O tânără ~.)
(Dicţionar de sinonime)

CÁSTĂ s. tagmă. (Alcătuiesc o ~.)
(Dicţionar de sinonime)



Antonime:
Cast ≠ corupt, depravat, stricat
(Dicţionar de antonime)


Cuvinte care încep cu literele: ca cas cast

Cuvinte se termină cu literele: te ste aste