canon
[Sinonime]
CANÓN, canoane, s.n. 1. Regulă, dogmă bisericească; tipici. ♦ Normă, regulă de conduită. ♦ Listă de texte sacre care se bucură de autoritate deplină în cadrul unei religii. 2. Pedeapsă dată de biserică la călcarea unui canon (1). ♦ Fig. Suferinţă, chin. 3. Nume dat cărţilor Vechiului şi Noului Testament. 4. Regulă care face parte dintr-un ansamblu de procedee artistice specifice unei epoci; p. ext. regulă rigidă, formalistă. 5. Compoziţie muzicală în care două sau mai multe voci, intrând succesiv, execută împreună aceeaşi melodie. ♦ Cântare bisericească; p. ext. cântec; glas. 6. Literă de tipar, având corpul de 36 de puncte tipografice, cu care se tipăreau în trecut cărţile canonice. – Din sl. kanonŭ, fr. canon, germ. Kanon.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
CAN//ÓN ~oáne n. 1) Dogmă religioasă. 2) Sancţiune aplicată de cler pentru încălcarea unei astfel de dogme; penitenţă. 3) fig. Suferinţă fizică sau morală foarte puternică; caznă; tortură; supliciu. 4) Principiu în arta unei epoci care se cere a fi urmat cu stricteţe. ~ al artei clasice. 5) fig. Regulă rigidă, bazată pe principii formale. 6) Compoziţie muzicală în care două sau mai multe voci execută succesiv aceeaşi melodie. A cânta un ~. /<sl. kanonu, germ. Kanon
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
canón (canoáne), s.n. – 1. Normă, regulă, precept. – 2. Parte din slujba liturgică, ce se consideră definitv şi de neclintit fixată de tradiţie. – 3. Unitate muzicală a imnurilor liturgice. – 4. Compoziţie muzicală în contrapunct. – 5. Instrument muzical vechi. – 6. Pedeapsă dată preoţilor, sau de către preoţi (în timpul spovedaniei), conform canoanelor. 7. Chin, suferinţă. – Mr. canone. Ngr. ϰανών (Murnu 11); cf. tc. kanun „regulă”, alb., bg. kanon. Este cuvînt pop. cu sensul 7, cel puţin în Munt. şi Mold. Der. canonarh, s.m. (monah însărcinat cu orînduirea slujbei; copil care ajută la biserică pe cel care dirijează corul, recitînd bucăţile pe care acesta le va cînta apoi); canonarhisi, vb. (a îndeplini funcţia de canonarh); canoneală, s.f. (pedeapsă); canoni, vb. (a impune penitenţă; a pedepsi; a chinui, a tortura); canonisi, vb. (a stabili drept canon; a canoniza; a impune penitenţă), cf. Gáldi 152. – Der. neol. canonic, adj.; canonic, s.m.; canonical, adj.; canonicat, s.n.; canoniza, vb.
(Dicţionarul etimologic român)
CANÓN s.n. 1. (Arte) Regulă care făcea parte dintr-un ansamblu de norme artistice obligatorii într-o anumită epocă; regulă rigidă, obligatorie. ♦ Proporţie care există între diferitele părţi ale corpului omenesc. 2. Compoziţie muzicală polifonică în care două sau mai multe voci, intrând succesiv, execută fiecare aceeaşi melodie. 3. Caracter de literă de 36 de puncte tipografice. [< fr. canon, germ. Kanon < gr. kanon – regulă].
(Dicţionar de neologisme)
CANÓN s. n. 1. normă, regulă fundamentală. ♢ (arte) regulă fixă care stabileşte proporţia diferitelor părţi ale corpului. 2. compoziţie polifonică în care două sau mai multe voci, intrând succesiv, execută fiecare aceeaşi melodie; imitaţie (2). 3. caracter de literă de 36 puncte tipografice. 4. ansamblul cărţilor considerate sfinte; parte a ceremonialului de liturghie. (< fr. canon, germ. Kanon)
(Marele dicţionar de neologisme)
canón s. n., pl. canoáne
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
CANÓN s. 1. v. ritual. 2. lege, normă, regulă, tipic. (Un ~ al artei clasice.) 3. v. penitenţă. 4. v. tortură. 5. (BIS.) cântare, glas. (Corul cântă un ~.) 6. (MUZ.) imitaţie. 7. (MUZ.) v. monocord.
(Dicţionar de sinonime)
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
CAN//ÓN ~oáne n. 1) Dogmă religioasă. 2) Sancţiune aplicată de cler pentru încălcarea unei astfel de dogme; penitenţă. 3) fig. Suferinţă fizică sau morală foarte puternică; caznă; tortură; supliciu. 4) Principiu în arta unei epoci care se cere a fi urmat cu stricteţe. ~ al artei clasice. 5) fig. Regulă rigidă, bazată pe principii formale. 6) Compoziţie muzicală în care două sau mai multe voci execută succesiv aceeaşi melodie. A cânta un ~. /<sl. kanonu, germ. Kanon
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
(Dicţionarul etimologic român)
CANÓN s.n. 1. (Arte) Regulă care făcea parte dintr-un ansamblu de norme artistice obligatorii într-o anumită epocă; regulă rigidă, obligatorie. ♦ Proporţie care există între diferitele părţi ale corpului omenesc. 2. Compoziţie muzicală polifonică în care două sau mai multe voci, intrând succesiv, execută fiecare aceeaşi melodie. 3. Caracter de literă de 36 de puncte tipografice. [< fr. canon, germ. Kanon < gr. kanon – regulă].
(Dicţionar de neologisme)
CANÓN s. n. 1. normă, regulă fundamentală. ♢ (arte) regulă fixă care stabileşte proporţia diferitelor părţi ale corpului. 2. compoziţie polifonică în care două sau mai multe voci, intrând succesiv, execută fiecare aceeaşi melodie; imitaţie (2). 3. caracter de literă de 36 puncte tipografice. 4. ansamblul cărţilor considerate sfinte; parte a ceremonialului de liturghie. (< fr. canon, germ. Kanon)
(Marele dicţionar de neologisme)
canón s. n., pl. canoáne
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
CANÓN s. 1. v. ritual. 2. lege, normă, regulă, tipic. (Un ~ al artei clasice.) 3. v. penitenţă. 4. v. tortură. 5. (BIS.) cântare, glas. (Corul cântă un ~.) 6. (MUZ.) imitaţie. 7. (MUZ.) v. monocord.
(Dicţionar de sinonime)