car dex - definiţie, sinonime, conjugare
CAR1, cari, s.m. Nume dat mai multor specii de insecte mici dăunătoare, din ordinul coleopterelor, cu corpul păros şi cu picioarele scurte, care trăiesc în lemn şi se hrănesc cu acesta. – Lat. carius (= caries).
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

CÂR interj. (Adesea repetat) Cuvânt care imită sunetul caracteristic scos de unele păsări (ciori, găini etc.); strigăt cu care se alungă unele păsări. ♢ Expr. (Adverbial sau substantivat) Câr-mâr = (cu) ceartă, (cu) tocmeală. Că-i câr, că-i mâr, se zice când cineva se încurcă în explicaţii neconvingătoare, contradictorii, mincinoase. – Onomatopee.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

CAR2, care, s.n. 1. Vehicul terestru încăpător, cu patru roţi, cu tracţiune animală, folosit la tară pentru transportarea poverilor. ♢ Car funebru (sau funerar, mortuar) = dric. Car blindat (sau de asalt) = tanc. (Înv. şi pop.) Car de foc = tren. ♢ Expr. Nici în car, nici în căruţă, se spune despre cineva nehotărât, care nu ştie ce vrea. A pus carul înaintea boilor, se zice despre un om neîndemânatic, care face lucrurile pe dos. ♢ Compuse: Carul-Mare = constelaţie alcătuită din şapte stele aşezate în formă de car2 (1); ursa-mare; Carul-Mic = constelaţie formată din şapte stele (printre care şi steaua polară) aşezate în chip asemănător cu cele din carul-mare; ursa-mică. ♦ (În antichitate) Vehicul cu două roţi, tras de doi sau patru cai, folosit în lupte, la jocuri şi la ceremonii. 2. Cantitate de material care se poate încărca într-un car2 (1). Un car de lemne. ♦ Fig. Mulţime, grămadă. Un car de ani. ♢ Loc adv. Cu carul = din belşug. 3. (Reg.) Parte a ferăstrăului mecanic alcătuită din două bârne puse pe rotiţe, pe care se aşază buşteanul pentru a fi prefăcut în scânduri. – Lat. carrus (cu unele sensuri noi după fr. char).
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

CAR3, caruri, s.n. Piesă cilindrică mobilă pe care se fixează hârtia la maşina de scris, făcând posibilă (prin deplasare) scrierea succesivă a literelor şi a rândurilor. – După engl. [typewriter] carriage, fr. chariot.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

CĂRÁ, car, vb. I. 1. Tranz. A duce ceva dintr-un loc în altul; a transporta (în cantităţi mari). ♢ Expr. A căra apa cu ciurul = a munci în gol, a se agita fără rezultat. A căra cuiva (la) pumni (sau palme, gârbace etc.) = a da cuiva multe lovituri cu pumnul (sau cu palma, cu biciul etc.), a bate zdravăn pe cineva. A-l căra (pe cineva) păcatele = a se lăsa dus, târât oarecum fără voie. 2. Refl. (Rar) A se duce dintr-un loc în altul. ♦ (Fam.) A pleca repede (şi pe furiş) de undeva; a se cărăbăni. – Lat. *carrare.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

CAR2 ~i m. 1) la pl. Specie de insecte mici, dăunătoare, având corpul păros şi picioare scurte, care trăiesc în lemn şi se hrănesc cu acesta. 2) Insectă din această specie. /<lat. carius
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

CÂR interj. (se foloseşte pentru a reda sunetul pe care-l scoate găina sau cioara).Că-i ~, că-i mâr se spune când cineva se încurcă în explicaţii contradictorii. /Onomat.
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

CAR1 ~e n. 1) Vehicul cu patru roţi tras, de obicei, de boi, folosit pentru transportarea încărcăturilor mari. ♢ ~ funebru vehicul cu care sunt duşi morţii la cimitir; dric. A pune ~ul înaintea boilor a face ceva altfel decât este normal; a fi nepriceput. 2) Cantitate de material care încape într-un asemenea vehicul. Un ~ de fân. 3) (în antichitate) Trăsură cu două roţi, trasă de cai şi folosită la festivităţi şi ceremonii. ~ de triumf. 4) fig. Cantitate mare de ceva; grămadă; mulţime. Un ~ de ani. ♢ Cu ~ul în cantitate mare; cu grămada; din belşug. 5): ~ul-Mare constelaţie alcătuită din şapte stele ce reprezintă un car cu oişte; Ursa-Mare. ~ul-Mic constelaţie asemănătoare cu Carul-Mare, dar cu distanţa dintre stele mai mică; Ursa-Mică. /<lat. carrus
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

CAR3 ~uri n. Piesă mobilă şi glisantă a unor maşini. ~ul maşinii de scris. /<fr. chariot
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

A CĂRÁ car tranz. (obiecte sau fiinţe) A duce dintr-un loc în altul. ♢ ~ apă cu ciurul a munci fără nici un rost. /<lat. carrare
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

A SE CĂRÁ mă car intranz. pop. A pleca de undeva (repede şi pe furiş); a se cărăbăni. /<lat. carrare
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

car (cári), s.m. – Specie de insectă mică dăunătoare (Anobium pertinax). – Var. (înv.) cariu. Lat. caries (Schuchardt, ZRPh., XXVI, 411; REW 1697), sau carius (Puşcariu 293; Candrea-Dens., 259); cf. sp. caronjo, caroncho, arag., port. quara, cat. quer. – Der. cări, vb. (a găuri, a roade, a mînca); cărete, s.m. (car, insectă), pe care Diculescu, Elementele, 455, îl derivă, prin intermediul unei forme ipotetice *scărete, de la gr. σϰαρίς (pentru valoarea de singularizare a suf. -ete, cf. Graur, BL, II, 246-9).
(Dicţionarul etimologic român)

cîr interj. – Imită croncănitul ciorii; uneori se spune şi despre cloşcă. Datorită confuziei populare între cioară şi ţigan (cf. cioară), se aplică şi acestora din urmă. – Der. gîr (cu toţi der.). Creaţie expresivă, cf. cîrc, hîr, mîr. – Der. cîr-mîr, interj. (sugerează ideea unei dispute sau a unei discuţii în contradictoriu); cîră, s.f. (insistenţă supărătoare, bătaie la cap, pisălogeală); cîrîi, vb. (a croncăni; a vorbi un ţigan; a vorbi împleticit; a vorbi în argou; a striga pentru a speria o pasăre sau un ţigan; a deranja, a importuna; Arg., a fura); cîrîială, s.f. (sunetul anumitor păsări; Arg., ceartă, harţă, scandal); cîrîit, s.m. (Arg., bătrîn afon); cîrîit, s.n. (croncănit de pasăre, cotcodăceală; gălăgie, larmă, zarvă); cîrîitoare, s.f. (morişcă, jucărie de copii; sperietoare; ţigan); cîrîitor, s.m. (Arg., hoţ, borfaş); cîrîitură, s.f. (cotcodăceală, cîrîit). Cihac, II, 40, reduce vb. cîrîi la sl. (sb., ceh. krakati).
(Dicţionarul etimologic român)

car (cáre), s.n. – 1. Vehicul cu patru roţi, cu tracţiune animală. – 2. Cărătură. – 3. (Înv.) Obligaţia de a contribui personal la transporturile de Stat. – 4. Parte a unor aparate ca ferăstrăul mecanic, maşina de scris etc. – Mr., megl. car. Lat. carrus (Puşcariu 284; Candrea-Dens., 253; REW 1721; DAR); cf. alb. karrë, it., prov., cat., sp., port. carro, fr. char. Der. căroaie, s.f. (car cu două roţi; car pentru transportul trunchiurilor de copaci, cu distanţa între osii care poate fi schimbată; dispozitiv care pune urzeala în războiul de ţesut); cărucer, s.m. (înv., căruţaş); cărucior, s.n. (dim. al lui car; trăsurică de copil); căruţ, s.n. (car, căruţă); căruţă, s.f. (car), mr., megl. căruţă; căruţaş, s.m. (vizitiu; Arg., dezertor); căruţi, vb. (a transporta). Căruţă poate fi un sing. analogic de la căruţe, pl. de la dim. normal căruţ; însă ar putea fi la fel de bine lat. carucca, al cărui pl. *căruce ar putea da căruţe, prin influenţa aceluiaşi dim. (Pascu, I, 57, îl derivă de la un lat. *carrucia, care este inutil; cf. şi Iordan, BF, VI, 150). Din rom. provine bg., rut. karuca (Miklosich, Wander., 16), rut. kary, „car” (Candrea, Elemente, 404), sb. karuce, mag. karuca (Edelspacher 15).
(Dicţionarul etimologic român)

cărá (cár, át), vb. – 1. A duce, a transporta cu carul sau cu căruţa. – 2. A transporta, a duce. – 3. A da lovituri, pumni. – 4. A lua cu sine, a duce, a tîrî. – 5. (Refl.) A se cărăbăni. – 6. (Arg.) A se face nevăzut, a chiuli. În general, este considerat der. de la un lat. *carrāre, de la carrus (Puşcariu 285; Candrea-Dens., 255; REW 1721; DAR); însă formaţia lat. nu pare normală. Ar fi de aşteptat forma *carriare, ca în calabr. carriare, napol. carreare, fr. charrier, sp. (acarrear). Este posibil să se fi produs o contaminare cu lat. chalāre „a coborî”, de unde it. calare, sp. calar (REW 1487); acest ultim cuvînt ar explica mai bine sensul 3 din rom. Cf. totuşi v. sard. carrare „a căra” (Atzori 90). La sensul 6 se poate să fi intervenit o contaminare cu ţig. kere „a casa”, cf. cărel. Der. cărat, s.n. (acţiunea de a căra, transport); cărător, s.m. (hamal); cărător, s.n. (coş, coşarcă); cărătură, s.f. (cărat); cărel, interj. (valea!, întinde-o!), probabil datorită contaminării cu ţig. kere „a casa” (Graur 134); cărăuş, s.m. (persoană care cară, transportator; cea de a doua stea din Ursa Mare), cu duf. -; cărăuşesc, adj. (propriu cărăuşilor); cărăuşi, vb. (a căra, a transporta cu carul; a face cărăuşit); cărăuşit, s.n. (cărat). Din rom. provine bg. karam „a conduce” (Capidan, Raporturile, 205).
(Dicţionarul etimologic român)

CAR s. n. piesă cilindrică mobilă pe care se fixează hârtia la maşina de scris. (după engl. /typewriter/ carriage, fr. chariot)
(Marele dicţionar de neologisme)

car (insectă) s. m., pl. cari
(Dicţionar ortografic al limbii române)

câr interj.
(Dicţionar ortografic al limbii române)

car (vehicul) s. n., pl. cáre
(Dicţionar ortografic al limbii române)

Cárul-Máre (astron.) s. pr. n.
(Dicţionar ortografic al limbii române)

car (piesă la maşina de scris) s. n., pl. cáruri
(Dicţionar ortografic al limbii române)

cărá vb., ind. prez. 1 sg. car, 3 sg. şi pl. cáră; conj. prez. 3 sg. şi pl. cáre
(Dicţionar ortografic al limbii române)



Sinonime:
CÂR interj. gar! (Ciorile fac: ~!)
(Dicţionar de sinonime)

CARUL-ZÂNELOR s. v. arnică, podbal-de-munte.
(Dicţionar de sinonime)

CAR s. 1. car funebru v. dric; car funerar v. dric; car mortuar v. dric. 2. (ASTRON.) Carul-Mare = (livr.) Ursa-Mare; Carul-Mic = (livr.) Ursa-Mică. 3. (TEHN.) (reg.) căruţă, masă, război, sclai. (~ la joagăr.)
(Dicţionar de sinonime)

CAR s. v. grămadă, moară, mulţime, ţintar.
(Dicţionar de sinonime)

CARUL-LUI-DUMNEZÉU s. v. vizitiul.
(Dicţionar de sinonime)

CAR DE FÓC s. v. locomotivă, maşină, tren.
(Dicţionar de sinonime)

CAR DE ASÁLT s. v. tanc.
(Dicţionar de sinonime)

CARUL-PĂDÚRILOR s. v. arnică, podbal-de-munte.
(Dicţionar de sinonime)

CĂRÁ vb. 1. a duce, a purta, a transporta, (reg.) a cărăbăni, (înv.) a podvodări, a transportarisi. (Doi sanitari ~ bolnavul.) 2. v. pleca. 3. v. fugi.
(Dicţionar de sinonime)


Cuvinte care încep cu literele: ca

Cuvinte se termină cu literele: ar