ceată dex - definiţie, sinonime, conjugare
CEÁTĂ, cete, s.f. 1. Grup (neorganizat) de oameni, adunaţi de obicei în vederea unui scop comun. ♦ (Urmat de determinări) Grămadă de animale (de acelaşi fel). 2. (În evul mediu, în Ţara Românească şi în Moldova) Grup de organizare specială, militară şi fiscală, alcătuit din subalternii de la sate ai dregătorilor domneşti; pâlc (2), stol (2); trupă înarmată şi organizată. – Din sl. četa.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

CEÁŢĂ, ceţuri, s.f. 1. Particule de apă rezultate din vaporizarea apei de pe pământ, aflate în suspensie în atmosferă, la suprafaţa solului, şi care îngreuiază vizibilitatea; negură, pâclă. 2. (Impr.) Aburii care se condensează pe o sticlă, pe o suprafaţă netedă. – Lat. caecia (< caecus „orb”).
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

CEÁTĂ céte f. 1) Grup (mare) de oameni care urmăresc acelaşi scop. O ~ de copii. 2) (în evul mediu) Unitate militară cu efectiv redus; pâlc. [G.-D. cetei; Sil. cea-tă] /<sl. ţeta
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

CEÁŢĂ céţuri f. 1) Fenomen meteorologic care constă dintr-o aglomeraţie de particule de apă, ce plutesc în atmosferă (reducând vizibilitatea). ♢ A vedea ca prin ~ a nu vedea limpede. 2) fig. rar Abureală apărută pe o sticlă. [G.-D. ceţii; Sil. cea-ţă] /<lat. caecia
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

ceátă (céte), s.f. – 1. Corporaţie, breaslă. – 2. În vechea organizare militară, trupă a unui singur nobil, a unui oraş sau a unei mănăstiri, companie, unitate. – 3. Trupă, companie, detaşament. – 4. Totalitatea servilor aparţinînd aceluiaşi stăpîn. – 5. Bandă, grup de răufăcători supuşi aceluiaşi şef. – 6. Grupare, asociere de persoane care au caractere şi interese comune. – 7. Mulţime. – Mr., megl. ţeată. Sl. četa „breaslă” (Miklosich, Fremdw., 82; Lexicon, 1113; Cihac, II, 47; Meyer 446; Conev 36; DAR); cf. rus. četa „pereche”, pol. czata, mag. csata „ceartă”, rut. čáta „companie”, alb. tšetë. DAR presupune că termenul sl. a venit în contact cu un der. rom. al lat. coetus, cu care a ajuns să se confunde. – Der. cetaş, s.m. (soldat, stegar, tovarăş; ortac; şef, căpetenie); înceti, vb. (a se asocia, a se forma o companie, a egala).
(Dicţionarul etimologic român)

ceáţă (céţuri), s.f. – 1. (Înv.) Nor, negură, albeaţă care întunecă vederea. – 2. Negură, pîclă. – 3. Praf care acoperă unele fructe proaspete. Lat. vulgar. *caecia „albeaţă a ochiului” de la caecus „orb” (Puşcariu, Conv. Lit., XXXVII, 598; Densusianu, Rom., XXXIII, 74; Puşcariu 359; Candrea-Dens., 308; Densusianu, Hlr., 158; REW 1467; Iordan, Dift., 45; DAR). Der. de la caecus, întrevăzută încă de autorii Lexiconului de la Buda, se bazează după Creţu 313 pe un der. *caecitia. Cihac, II, 47, se gîndea la rus. čad „fum”, opinie acceptată de Weigand, BA, III, 108 (‹ bg. čadica), în ciuda probabilităţii sale reduse. – Der. ceţos, adj. (cu ceaţă); ceţoşa (var. înceţoşa, ceţui), vb. (a se lăsa ceaţă; a (se) împăienjeni vederea).
(Dicţionarul etimologic român)

a avea ceaţă în stomac expr. a-i fi foame (Notă: Definiţia este preluată din Dicţionar de argou al limbii române, Editura Niculescu, 2007)
(Alte dicţionare)

ceátă s. f., g.-d. art. cétei; pl. céte
(Dicţionar ortografic al limbii române)

ceáţă s. f., g.-d. art. céţii; pl. céţuri
(Dicţionar ortografic al limbii române)



Sinonime:
CEÁTĂ s. 1. bandă, buluc, cârd, droaie, gloată, grămadă, grup, mulţime, pâlc, stol, (pop.) crilă, liotă, (reg.) canara, ciurdă, mişină, (Olt. şi Transilv.) ciopor, (Olt. şi Ban.) clapie, (înv.) cin, tacâm. (O ~ de copii.) 2. ceată primitivă v. hoardă. 3. v. buluc. 4. v. tabără.
(Dicţionar de sinonime)

CEÁTĂ s. v. cin, tagmă.
(Dicţionar de sinonime)

CEÁŢĂ s. (MET.) negură, pâclă, (pop.) negureală, negureaţă, (reg.) buracă, (prin Transilv.) buştină, (prin Mold.) mocirlă, (înv.) mâglă. (Era o ~ de nu vedeai la doi paşi.)
(Dicţionar de sinonime)


Cuvinte care încep cu literele: ce cea ceat

Cuvinte se termină cu literele: ta ata eata