cică

CÍCĂ adv. (Pop. şi fam.; cu valoare de verb unipersonal sau impersonal). 1. (precedă o afirmaţie pusă pe socoteala altora) (Se) spune că... (lumea) zice că..., după cum (se) crede. 2. (Indică un sentiment de mirare sau de îndoială) Dacă poate fi cu putinţă! auzi! ♦ Nici mai mult, nici mai puţin. Mai mult decât atâta. 3. (Povestitorul admite ce se spune, dar e convins că nu este aşa) Chipurile, vorba vine! vorbă să fie! – Din [se zi]ce că.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

CÍCĂ adv. pop. 1) (atribuie celor spuse nesiguranţă, îndoială etc.) Se zice că; se vorbeşte că. ~ era odată. 2) Chipurile; vine vorba. ~ a înţeles totul. /[zi]ce + că
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

cícă interj. – Cuvînt afectuos cu care se adresează unui copil. – Var. ţică. Creaţie expresivă, cf. dial. it. din Latium cico, umbr. cica „nulla” (Prati 276). Chiar dacă intenţia este diferită, aceeaşi formulă explică vb. cicăli (a pălăvrăgi, a flecări; a importuna, a deranja; a se certa), cu suf. de asemenea expresiv -li (cf. Graur, BL, IV, 91). Alte explicaţii mai puţin plauzibile: din sb. čakalati „a flecări” (Scriban, Arhiva, 1913); din lat. *cicala, forma vulg. de la cicada (Körting 2161; cf. Densusianu, Rom., XXXIII, 276; Philippide, II, 636; Puşcariu, RF, I, 269; cf. DAR), care lasă neexplicată păstrarea lui l intervocalic; din mag. csihol- (Drăganu, Dacor., VI, 270). – Der. cicală, s.f. (plictisitor, pisălog), formaţie regresivă; cicălitor, adj. (importun, pisălog); cicălos, adj. (pisălog).
(Dicţionarul etimologic român)

cică adv.
(Dicţionar ortografic al limbii române)

---

Sinonime:
CÍCĂ adv. v. chipurile.
(Dicţionar de sinonime)