ciuf dex - definiţie, sinonime, conjugare

ciuf

[Sinonime]
CIUF, (1) ciufuri, s.n., (2, 3) ciufi, s.m. 1. S.n. Smoc de păr zbârlit (căzut pe frunte). 2. S.m. Nume dat în glumă oamenilor, mai rar animalelor, cu părul ciufulit sau, p. ext., cu aspect neîngrijit. 3. S.m. Numele mai multor păsări răpitoare de noapte din familia bufniţelor, cu două smocuri de pene deasupra ochilor; ciuhurez. – Et. nec.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

CIUF1 ~uri n. 1) Smoc de păr zbârlit (care atârnă pe frunte). A apuca de ~. 2) glum. Fiinţă cu păr zbârlit. /<ung. csuf
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

CIUF2 ~i m. Pasăre răpitoare nocturnă din familia bufniţelor. /<ung. csuf
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

ciuf (-fi), s.m. – 1. Smoc de păr zbîrlit. – 2. Moţ. – 3. (Adj.) Ciufulit, zbîrlit, cu părul încîlcit. – 4. Cucuvea. – 5. Pocitanie, sluţenie, persoană urîtă şi caraghioasă. – 6. Afemeiat, petrecăreţ, depravat. – 7. Şarlatan, pungaş. – 8. Dans tipic. Var. ciof. Mr. ciuf. Creaţie expresivă (Schuchardt, ZRPh., XXXI, 1-5; Tiktin), cf. sb. čup (› rom. ciup), it. ciuffo (Battisti, II, 969), alb. čufkë. Numele cucuvelei se explică prin moţul pe care îl au unele specii ale acestei păsări, iar sensul 6 pare a proveni din noţiunea intermediară de „persoană care se culcă tîrziu, noctambul.” Cu accepţia de „şarlatan” prezintă aceeaşi asociere de idei a lat. bufo cu fr. bouffon. Philippide, II, 706, consideră cuvîntul „obscur”. Puşcariu, Dacor., II, 607 (urmat de Gáldi, Dict., 116), pleacă de la mag. csúf; dar acelaşi Puşcariu, Dacor., II, 609 (cf. DAR), consideră că ciuf „moţ” drept cuvînt diferit, care derivă din v. germ., cf. it. ciuffo. Este vorba fără îndoială de o greşeală, şi cuvîntul it. se consideră de obicei cuvînt expresiv (cf. Prati 288), la fel ca cel rom. Cf. Rosetti, II, 114. Este puţin probabilă der. din bg. čuch (Conev 54), şi mai puţin cea dintr-o limbă anterioară indoeurop. (Lahovary 323), şi din sl. čubŭ „creastă” (Cihac, II, 57). Der. ciuhă (var. ciofă, ciof), s.f. (bufniţă; sperietoare); ciuş, adj. (moţat); ciuş, s.m. (specie de cucuvea, Citus brachyotus); ciufan, s.m. (varietate de varză); ciufuli, vb. (a ciufuli, a zbîrli, a încîlci părul; a se lua la harţă, a se lua de păr, a se părui; a face pe cineva ridicol; a-şi bate joc de cineva; Trans., a înşela); der. expresivă (Graur, BL, IV, 91), care s-a confundat în Trans. cu mag. csúfolni „a ridiculiza, a înşela”, de unde ultimele sale sensuri; ciufuleală, s.f. (bătaie, chelfăneală; pedeapsă); ciuhurez, s.m. (specie de cucuvea, Asio otus), rezultat al contaminării între ciuhă şi huhurez. Nu este clară relaţia acestei rădăcini cu ciurlă (var. ciurlos), s.m. (despletit, ciufulit), der. ciurlan, s.m. (tufiş, mărăciniş); şi cea pe care o propune Battisti, III, 1819, de la ciuhă, it. giufà, cu arab. ğuhā „nebun,” pare incertă.
(Dicţionarul etimologic român)

ciuf (persoană, pasăre) s. m., pl. ciufi
(Dicţionar ortografic al limbii române)

ciuf (smoc de păr) s. n., pl. ciúfuri
(Dicţionar ortografic al limbii române)

ciuf s. şi adj. (reg.) 1. (s.n.) păr mult şi zbârlit, nepieptenat; hălăciugă. 2. (s.m.) bufniţă, huhurez, ciuhurez. 3. (adj.) cu părul vâlvoi, nepieptenat; ciufulit. 4. (s.n.) numele unui dans ţărănesc. 5. (reg.; s.m.) păcălici, măscărici, bufon, ciufelnic. 6. (reg.; s.m. şi f.) bărbat sau femeie decăzut(ă), depravat(ă); secătură, vagabond, om fără căpătâi. 7. (reg.; s.m. şi f.) om sau femeie urât(ă), pocit(ă), slut(ă).
(Dicţionar de arhaisme şi regionalisme)



Sinonime:
CIUF adj. v. caraghios, ridicol.
(Dicţionar de sinonime)

CIUF s. 1. (pop.) hălăciugă. (Are un ~ de păr.) 2. (ORNIT.; Asio otus) (prin Olt.) ştiuhurez. 3. (ORNIT.; Otus scops) (prin Ban.) ciui, ciuş, scioi, tui, ţiuş. 4. v. huhurez.
(Dicţionar de sinonime)


Cuvinte care încep cu literele: ci ciu

Cuvinte se termină cu literele: uf iuf