ciuruire dex - definiţie, sinonime, conjugare
CIURUÍ1, ciuruiesc, vb. IV. 1. Tranz. şi refl. A (se) găuri în mai multe locuri. 2. Tranz. A trece prin ciur, a cerne sau a sorta cu ciurul. – Ciur + suf. -ui.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

CIURUÍ2, pers. 3 ciúruie, vb. IV. Intranz. (Despre apă sau alte lichide) A curge şiroind şi producând un zgomot caracteristic. – Formaţie onomatopeică.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

CIURUÍRE2, ciuruiri, s.f. Acţiunea de a ciurui2 şi rezultatul ei. – V. ciurui2.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

CIURUÍRE1, ciuruiri, s.f. Acţiunea de a (se) ciurui1 şi rezultatul ei. – V. ciurui1.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

A CIURU//Í ~iésc 1. tranz. 1) A trece prin ciur (pentru a curăţa sau a sorta); a cerne cu ciurul. ~ secara. 2) A face să se ciuruiască. 2. intranz. (despre lichide) A curge ca prin ciur, făcând un zgomot uşor şi continuu. /ciur + suf. ~ui
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

A SE CIURUÍ se ciúruie intranz. A se găuri în mai multe locuri. Sacul s-a ciuruit. /ciur + suf. ~ui
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

ciurui, ciuruiesc v.t. (în sport) a înscrie multe goluri echipei adverse. (Notă: Definiţia este preluată din Dicţionar de argou al limbii române, Editura Niculescu, 2007)
(Alte dicţionare)

ciuruí (a se găuri, a trece prin ciur) vb., ind. prez. l sg. şi 3 pl. ciuruiésc, imperf. 3 sg. ciuruiá; conj. prez. 3 sg. şi pl. ciuruiáscă
(Dicţionar ortografic al limbii române)

ciuruí (a curge cu zgomot) vb., ind. şi conj. prez. 3 sg. şi pl. ciurúie, imperf. 3 sg. ciuruiá
(Dicţionar ortografic al limbii române)

ciuruíre (găurire, scurgere) s. f., g.-d. art. ciuruírii; pl. ciuruíri
(Dicţionar ortografic al limbii române)


Cuvinte care încep cu literele: ci ciu ciur ciuru ciurui

Cuvinte se termină cu literele: re ire uire ruire uruire