claca dex - definiţie, sinonime, conjugare
CLÁCĂ, clăci, s.f. 1. Formă caracteristică a rentei feudale, constând din munca gratuită pe care ţăranul, fără pământ, era obligat să o presteze în folosul stăpânului de moşie. ♢ Expr. Lucru de clacă = lucru făcut fără tragere de inimă, de mântuială, prost. 2. Muncă colectivă benevolă prestată de ţărani pentru a se ajuta unii pe alţii şi care adesea este însoţită ori urmată de o mică petrecere, de glume, povestiri etc. ♢ Expr. Vorbă de clacă = vorbă inutilă sau neserioasă; flecăreală. – Din bg. tlaka.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

CLACÁ, clachez, vb. I. Intranz. (Despre sportivi) A suferi o întindere sau o ruptură de tendon ori de ligament la picioare, în urma unui efort. – Din fr. claquer.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

CLÁCĂ clăci f. 1) înv. Muncă gratuită pe care ţăranii iobagi erau obligaţi s-o presteze în folosul proprietarului; boieresc. ♢ Lucru de ~ muncă făcută de mântuială. Vorbă de ~ vorbă neserioasă. 2) Muncă colectivă benevolă organizată de săteni pentru a se ajuta reciproc, urmată uneori de o mică petrecere. /<bulg. tlaka
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

A CLA//CÁ ~ chéz 1. tranz. (mai ales despre sportivi) A provoca o leziune prin întinderea ori ruperea tendoanelor sau ligamentelor de la un picior. 2. intranz. (despre cai) A contracta o inflamaţie la tendoanele picioarelor din faţă. /<fr. claquer
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

clácă (clắci), s.f. – 1. (Înv.) Prestaţie feudală, muncă neplătită pe care iobagul era obligat să o facă în folosul stăpînului. – 2. Muncă voluntară, care se face de obicei între vecini, spontan şi gratuit, cu caracter de reciprocitate. Se face în general pentru muncile cîmpului, pentru construcţii şi, între femei, pentru treburile gospodăreşti, şi se termină de obicei printr-o petrecere, cu băuturi şi jocuri de societate. Sl. tlaka „serviciu feudal” (Cihac, II, 416; Conev 66); cf. sb., cr., slov., ceh. tlaka „serviciu”, pol. tłoska „muncă voluntară”, rut. kljaka, al cărui fonetism indică un împrumut din rom. (Miklosich, Wander., 21; Candrea, Elemente, 407). Cf. toloacă. – Der. clăcui, vb. (a organiza sau a participa la o clacă, muncă voluntară); clăcaş, s.m. (înv., birnic; care ia parte la o clacă); clăcăşesc, adj. (de clăcaşi).
(Dicţionarul etimologic român)

CLACÁ vb. I. 1. intr. (Franţuzism) A face să se audă, a produce un zgomot sec. ♦ (Despre condensatori) A se strica. 2. refl. A-şi luxa tendonul la picior (printr-o călcătură stângace). ♦ (Despre cai) A avea tendoanele picioarelor (din faţă) umflate. [< fr. claquer].
(Dicţionar de neologisme)

CLACÁ vb. I. intr. 1. a face să se audă, a produce un zgomot sec ♢ (despre condensatori) a se strica. 2. (fig., fam.) a ceda psihic în urma unor suprasolicitări. ♢ a eşua, a da greş. II. refl. a-şi luxa tendonul la picior. ♢ (despre cai) a avea tendoanele picioarelor (din faţă) umflate. (< fr. claquer)
(Marele dicţionar de neologisme)

clácă s. f., g.-d. art. clăcii; pl. clăci
(Dicţionar ortografic al limbii române)

clacá vb., ind. prez. 1 sg. clachéz, 3 sg. şi pl. clacheáză
(Dicţionar ortografic al limbii române)



Sinonime:
CLÁCĂ s. 1. (IST.) boieresc, robotă. (Ca formă a rentei feudale, ~ din Ţara Românească se numea în Moldova boieresc, iar în Transilvania robotă.) 2. şezătoare, (reg.) furcărie, (Transilv.) habă, habără, (prin Munt.) sideancă. (~ făcută la ţară în serile de iarnă.)
(Dicţionar de sinonime)


Cuvinte care încep cu literele: cl cla clac

Cuvinte se termină cu literele: ca aca laca