clănțău

CLĂNŢĂU, clănţăi, s.m. Om care vorbeşte mult (şi adesea pe ton impulsiv, agresiv). ♦ (Peior.) Avocat. – Clanţă + suf. -ău.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

CLĂNŢĂ//U ~i m. Persoană vorbăreaţă şi agresivă. /clanţ + suf. ~ău
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

clănţău, clănţăi s.m. 1. denunţător, informator. 2. om care vorbeşte mult, adesea pe un ton violent şi agresiv. 3. (peior.) avocat. 4. (peior.) ziarist. (Notă: Definiţia este preluată din Dicţionar de argou al limbii române, Editura Niculescu, 2007)
(Alte dicţionare)

clănţău s. m., art. clănţăul; pl. clănţăi, art. clănţăii
(Dicţionar ortografic al limbii române)

---

Sinonime:
CLĂNŢĂU s., adj. v. flecar.
(Dicţionar de sinonime)