COMPETÉNT, -Ă, competenţi, -te, adj. 1. Care este bine informat într-un anumit domeniu; care este capabil, care este în măsură să judece un anumit lucru. 2. Care are atribuţia, căderea, autoritatea legală să facă ceva; îndreptăţit. [Var.: (înv.) competínte adj.] – Din fr. compétent.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
COMPETÉNŢĂ, competenţe, s.f. Capacitate a cuiva de a se pronunţa asupra unui lucru, pe temeiul unei cunoaşteri adânci a problemei în discuţie; capacitate a unei autorităţi, a unui funcţionar etc. de a exercita anumite atribuţii. ♢ Expr. A fi de competenţa cuiva = a intra în atribuţiile cuiva. A-şi declina competenţa = a se declara lipsit de autoritate (legală) sau fără pregătirea necesară pentru a judeca o chestiune sau pentru a se pronunţa într-o problemă. [Var.: competínţă s.f.] – Din fr. compétence.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
COMPETÉN//T ~tă (~ţi, ~te) 1) Care dispune de informaţie vastă; cu cunoştinţe profunde. 2) Care poate să se ocupe de o anumită problemă; în drept să studieze o afacere. Autoritate ~tă. Judecată ~tă. /<fr. compétent
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
COMPETÉNŢ//Ă ~e f. 1) Caracter competent. 2) Ansamblu de informaţii teoretice şi practice. A avea ~. A studia cu ~. 3) Per-soană competentă. A consulta o ~. [G.-D. competenţei] /<fr. compétence
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
COMPETÉNT, -Ă adj. 1. Care este bine informat, cu o părere bazată pe cunoaşterea lucrurilor; priceput. 2. Care are căderea, autoritatea legală de a face ceva. [Var. competinte adj.invar. / < fr. compétent, cf. lat. competens].
(Dicţionar de neologisme)
COMPETÉNŢĂ s.f. 1. Pricepere, cădere de a se pronunţa asupra unei probleme, de a face ceva; capacitate a unei autorităţi, a unui funcţionar etc. de a exercita anumite atribuţii. ♢ A fi de competenţa cuiva = a intra în atribuţiile cuiva; a-şi declina competenţa = a se declara fără autoritate sau fără pregătirea necesară pentru a se pronunţa într-o problemă. 2. Particularitate a unui agent morfogenetic (apă, vânt, gheţar) de a deplasa elementele unei roci. [Var. competinţă s.f. / cf. fr. compétence, it. competenza, lat. competentia].
(Dicţionar de neologisme)
COMPETÉNT, -Ă adj. 1. care este bine informat într-un domeniu; capabil, priceput. 2. care are căderea, autoritatea legală de a efectua ceva. (< fr. compétent, lat. competens)
(Marele dicţionar de neologisme)
COMPETÉNŢĂ s. f. 1. capacitate a cuiva de a se pronunţa asupra unei probleme, de a face ceva. 2. aptitudine, calitate a unei autorităţi, a unui funcţionar de a exercita anumite atribuţii. ♦ a fi de ă cuiva = a intra în atribuţiile cuiva; a-şi declina ~ a = a se declara fără autoritate, fără pregătirea necesară sau legală pentru a soluţiona un litigiu. 3. ştiinţa lingvistică implicită, interiorizată de subiecţii vorbitori ai unei limbi. 4. particularitate a unui agent morfogenetic de a deplasa elementele unei roci. 5. (biol.) capacitate a celulelor de a reacţiona la semnale de dezvoltare. (< fr. compétence, lat. competentia)
(Marele dicţionar de neologisme)
competént adj. m., pl. competénţi; f. sg. competéntă, pl. competénte
(Dicţionar ortografic al limbii române)
competénţă s. f., g.-d. art. competénţei; pl. competénţe
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
COMPETÉNT adj. 1. bun, capabil, destoinic, dotat, experimentat, încercat, înzestrat, pregătit, priceput, valoros, versat, vrednic, (rar) preparat, (înv. şi pop.) harnic, (pop.) cercat, (înv.) ispitit, mândru, practic, practicos, practisit, putincios. (Un inginer ~.) 2. v. avizat. 3. v. chemat. 4. v. autorizat.
(Dicţionar de sinonime)
COMPETÉNŢĂ s. 1. v. capacitate. 2. v. calitate.
(Dicţionar de sinonime)
Antonime:
Competent ≠ incompetent, necompetent
(Dicţionar de antonime)
Competenţă ≠ incompetenţă
(Dicţionar de antonime)
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
COMPETÉNŢĂ, competenţe, s.f. Capacitate a cuiva de a se pronunţa asupra unui lucru, pe temeiul unei cunoaşteri adânci a problemei în discuţie; capacitate a unei autorităţi, a unui funcţionar etc. de a exercita anumite atribuţii. ♢ Expr. A fi de competenţa cuiva = a intra în atribuţiile cuiva. A-şi declina competenţa = a se declara lipsit de autoritate (legală) sau fără pregătirea necesară pentru a judeca o chestiune sau pentru a se pronunţa într-o problemă. [Var.: competínţă s.f.] – Din fr. compétence.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
COMPETÉNŢ//Ă ~e f. 1) Caracter competent. 2) Ansamblu de informaţii teoretice şi practice. A avea ~. A studia cu ~. 3) Per-soană competentă. A consulta o ~. [G.-D. competenţei] /<fr. compétence
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
COMPETÉNT, -Ă adj. 1. Care este bine informat, cu o părere bazată pe cunoaşterea lucrurilor; priceput. 2. Care are căderea, autoritatea legală de a face ceva. [Var. competinte adj.invar. / < fr. compétent, cf. lat. competens].
(Dicţionar de neologisme)
COMPETÉNŢĂ s.f. 1. Pricepere, cădere de a se pronunţa asupra unei probleme, de a face ceva; capacitate a unei autorităţi, a unui funcţionar etc. de a exercita anumite atribuţii. ♢ A fi de competenţa cuiva = a intra în atribuţiile cuiva; a-şi declina competenţa = a se declara fără autoritate sau fără pregătirea necesară pentru a se pronunţa într-o problemă. 2. Particularitate a unui agent morfogenetic (apă, vânt, gheţar) de a deplasa elementele unei roci. [Var. competinţă s.f. / cf. fr. compétence, it. competenza, lat. competentia].
(Dicţionar de neologisme)
COMPETÉNT, -Ă adj. 1. care este bine informat într-un domeniu; capabil, priceput. 2. care are căderea, autoritatea legală de a efectua ceva. (< fr. compétent, lat. competens)
(Marele dicţionar de neologisme)
COMPETÉNŢĂ s. f. 1. capacitate a cuiva de a se pronunţa asupra unei probleme, de a face ceva. 2. aptitudine, calitate a unei autorităţi, a unui funcţionar de a exercita anumite atribuţii. ♦ a fi de ă cuiva = a intra în atribuţiile cuiva; a-şi declina ~ a = a se declara fără autoritate, fără pregătirea necesară sau legală pentru a soluţiona un litigiu. 3. ştiinţa lingvistică implicită, interiorizată de subiecţii vorbitori ai unei limbi. 4. particularitate a unui agent morfogenetic de a deplasa elementele unei roci. 5. (biol.) capacitate a celulelor de a reacţiona la semnale de dezvoltare. (< fr. compétence, lat. competentia)
(Marele dicţionar de neologisme)
competént adj. m., pl. competénţi; f. sg. competéntă, pl. competénte
(Dicţionar ortografic al limbii române)
competénţă s. f., g.-d. art. competénţei; pl. competénţe
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
COMPETÉNT adj. 1. bun, capabil, destoinic, dotat, experimentat, încercat, înzestrat, pregătit, priceput, valoros, versat, vrednic, (rar) preparat, (înv. şi pop.) harnic, (pop.) cercat, (înv.) ispitit, mândru, practic, practicos, practisit, putincios. (Un inginer ~.) 2. v. avizat. 3. v. chemat. 4. v. autorizat.
(Dicţionar de sinonime)
COMPETÉNŢĂ s. 1. v. capacitate. 2. v. calitate.
(Dicţionar de sinonime)
Antonime:
Competent ≠ incompetent, necompetent
(Dicţionar de antonime)
Competenţă ≠ incompetenţă
(Dicţionar de antonime)