comun
[Sinonime]
COMÚN, -Ă, comuni, -e, adj. 1. Care aparţine mai multora sau tuturor; care priveşte sau interesează pe mai mulţi sau pe toţi; de care se folosesc mai mulţi sau toţi; obştesc. ♢ Drept comun = parte a dreptului care are aplicare generală (spre deosebire de dreptul care se aplică în domenii speciale). Criminal de drept comun = criminal care a comis o crimă obişnuită. Substantiv comun = substantiv care serveşte la indicarea obiectelor de acelaşi fel. Factor comun = număr cu care se înmulţesc toţi termenii unei sume. Divizor comun = număr întreg care împarte exact mai multe numere întregi date. Multiplu comun = număr care e divizibil cu mai multe numere întregi date. Cel mai mic multiplu comun = cel mai mic număr întreg care se poate împărţi exact prin mai multe numere întregi. Numitor comun = numitor care aparţine mai multor fracţii. An comun = an calendaristic. ♢ Expr. A face cauză comună cu cineva = a lua partea cuiva într-o chestiune sau într-o discuţie. A nu avea nimic comun cu cineva (sau ceva) = a nu avea nici o legătură cu cineva, a fi străin de... A duce viaţă comună cu cineva = a trăi sub acelaşi acoperiş; a convieţui. ♦ (Substantivat, n.) Ceea ce aparţine unei colectivităţi; ceea ce este alcătuit pe baze obşteşti. ♢ Loc. adv. În comun = laolaltă, împreună. 2. Obişnuit, normal, firesc; frecvent. ♢ Loc comun = idee cunoscută de toată lumea, lucru ştiut; banalitate. ♢ Expr. (Substantivat) A ieşi din comun = a se prezenta ca ceva aparte, neobişnuit, deosebit de ceilalţi. 3. Banal, de rând; de proastă calitate. – Din fr. commun, lat. communis.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
COMÚN ~ă (~i, ~e) 1) Care aparţine mai multor persoane. Casă ~ă. Pământ ~. 2) Care se face împreună; realizat de mai multe persoane; colectiv. Muncă ~ă. Operă ~ă. Acţiune ~ă. 3) Care aparţine tuturor; aflat în posesiunea tuturor; obştesc; colectiv. Bun ~. Interes ~. Voinţă ~ă. Drept ~. 4) Care nu se deosebeşte prin nimic; lipsit de originalitate; obişnuit; ordinar; banal; trivial; vulgar. Metodă ~ă. Figură ~ă. Stil ~. Manieră ~ă. ♢ În ~ împreună. A ieşi din ~ a se deosebi; a se distinge. /<fr. commun, lat. communis
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
común (comúnă), adj. – Care aparţine mai multor sau tuturor. Lat. communis, fr. commun (sec. XIX). – Der. comună, s.f. (primărie), din fr. commune; comunal, adj., din fr. communal; comunism, s.n., din fr.; comunist, s.m.; comunica, vb., din lat. communicare (sec. XVIII), dublet al lui cumineca; comunicat, s.n.; comunicaţi(un)e, s.f.; comunicabil, adj.; comunicativ, adj.; comunicant, adj., din fr.; comunitate, s.f. (faptul de a fi comun, unire, grupare), din lat. communitas (sec. XVIII); comuniune, s.f., din fr. communion.
(Dicţionarul etimologic român)
COMÚN, -Ă adj. 1. Care aparţine mai multora sau tuturor; folosit de toţi sau de mai mulţi; obştesc. ♢ Drept comun = totalitatea legilor cu aplicare generală; substantiv comun = substantiv care serveşte la indicarea obiectelor de acelaşi fel; factor comun = număr cu care se înmulţesc toţi termenii unei sume; divizor comun = număr întreg cu care se împart exact mai multe numere întregi date; multiplu comun = număr divizibil prin mai multe numere întregi date; numitor comun = numitor care aparţine mai multor fracţii. ♢ A face cauză comună cu cineva = a fi de partea cuiva (într-o chestiune, într-o discuţie etc.). 2. Obişnuit, normal. ♢ Loc comun = idee care apare la mai mulţi sau la toţi în acelaşi fel, banalizându-se prin deasa ei întrebuinţare. 3. Banal, de rând. // s.n. Ceea ce aparţine tuturor sau mai multora; ceea ce este alcătuit pe baze obşteşti. ♢ În comun = laolaltă, împreună. ♢ A ieşi din comun = A se prezenta ca ceva aparte, neobişnuit. [< lat. communis, cf. fr. commun].
(Dicţionar de neologisme)
COMÚN, -Ă I. adj. 1. care aparţine mai multora sau tuturor; care interesează pe mai mulţi sau pe toţi; obştesc. ♢ (jur.) drept ~ = parte a dreptului cu aplicare generală; substantiv ~ = substantiv care serveşte la indicarea obiectelor de acelaşi fel; factor ~ = număr cu care se înmulţesc toţi termenii unei sume; divizor ~ = număr întreg cu care se împart exact mai multe numere întregi date; multiplu ~ = număr divizibil prin mai multe numere întregi date; numitor ~ = numitor care aparţine mai multor fracţii. ♢ a face cauză ~ă cu cineva = a fi de partea cuiva. 2. obişnuit, normal, frecvent. ♢ loc ~ = idee, lucru ştiut de toată lumea; banalitate. 3. mediocru, banal, de rând. II. s. n. ceea ce aparţine tuturor sau mai multora; ceea ce este alcătuit pe baze obşteşti. ♢ în ~ = laolaltă, împreună. ♢ a ieşi din ~ = a se prezenta ca ceva aparte, neobişnuit. (<fr. commun, lat. communis)
(Marele dicţionar de neologisme)
común adj. m., pl. comúni; f. sg. comúnă,pl. comúne
(Dicţionar ortografic al limbii române)
ploiér-común s. m. (sil. -ier-)
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
COMÚN adj. 1. v. general. 2. (GRAM.) (ieşit din uz) apelativ. (Substantiv ~.) 3. v. obişnuit. (Un om ~.) 4. mediocru, mijlociu, potrivit. (Un elev ~.) 5. grosolan, ordinar. (Pânză ~.) 6. v. banal. 7. banal, neoriginal, (fig.) ieftin. (Un procedeu stilistic ~.) 8. v. prozaic. 9. banal, neînsemnat, obişnuit, sărac. (Viaţa pictorului a fost uimitor de ~.) 10. banal, obişnuit, ordinar, (înv.) prost, prostesc. (În lucruri ~ voi vedeţi numai minuni.)
(Dicţionar de sinonime)
Antonime:
Comun ≠ propriu
(Dicţionar de antonime)
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
COMÚN ~ă (~i, ~e) 1) Care aparţine mai multor persoane. Casă ~ă. Pământ ~. 2) Care se face împreună; realizat de mai multe persoane; colectiv. Muncă ~ă. Operă ~ă. Acţiune ~ă. 3) Care aparţine tuturor; aflat în posesiunea tuturor; obştesc; colectiv. Bun ~. Interes ~. Voinţă ~ă. Drept ~. 4) Care nu se deosebeşte prin nimic; lipsit de originalitate; obişnuit; ordinar; banal; trivial; vulgar. Metodă ~ă. Figură ~ă. Stil ~. Manieră ~ă. ♢ În ~ împreună. A ieşi din ~ a se deosebi; a se distinge. /<fr. commun, lat. communis
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
(Dicţionarul etimologic român)
COMÚN, -Ă adj. 1. Care aparţine mai multora sau tuturor; folosit de toţi sau de mai mulţi; obştesc. ♢ Drept comun = totalitatea legilor cu aplicare generală; substantiv comun = substantiv care serveşte la indicarea obiectelor de acelaşi fel; factor comun = număr cu care se înmulţesc toţi termenii unei sume; divizor comun = număr întreg cu care se împart exact mai multe numere întregi date; multiplu comun = număr divizibil prin mai multe numere întregi date; numitor comun = numitor care aparţine mai multor fracţii. ♢ A face cauză comună cu cineva = a fi de partea cuiva (într-o chestiune, într-o discuţie etc.). 2. Obişnuit, normal. ♢ Loc comun = idee care apare la mai mulţi sau la toţi în acelaşi fel, banalizându-se prin deasa ei întrebuinţare. 3. Banal, de rând. // s.n. Ceea ce aparţine tuturor sau mai multora; ceea ce este alcătuit pe baze obşteşti. ♢ În comun = laolaltă, împreună. ♢ A ieşi din comun = A se prezenta ca ceva aparte, neobişnuit. [< lat. communis, cf. fr. commun].
(Dicţionar de neologisme)
COMÚN, -Ă I. adj. 1. care aparţine mai multora sau tuturor; care interesează pe mai mulţi sau pe toţi; obştesc. ♢ (jur.) drept ~ = parte a dreptului cu aplicare generală; substantiv ~ = substantiv care serveşte la indicarea obiectelor de acelaşi fel; factor ~ = număr cu care se înmulţesc toţi termenii unei sume; divizor ~ = număr întreg cu care se împart exact mai multe numere întregi date; multiplu ~ = număr divizibil prin mai multe numere întregi date; numitor ~ = numitor care aparţine mai multor fracţii. ♢ a face cauză ~ă cu cineva = a fi de partea cuiva. 2. obişnuit, normal, frecvent. ♢ loc ~ = idee, lucru ştiut de toată lumea; banalitate. 3. mediocru, banal, de rând. II. s. n. ceea ce aparţine tuturor sau mai multora; ceea ce este alcătuit pe baze obşteşti. ♢ în ~ = laolaltă, împreună. ♢ a ieşi din ~ = a se prezenta ca ceva aparte, neobişnuit. (<fr. commun, lat. communis)
(Marele dicţionar de neologisme)
común adj. m., pl. comúni; f. sg. comúnă,pl. comúne
(Dicţionar ortografic al limbii române)
ploiér-común s. m. (sil. -ier-)
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
COMÚN adj. 1. v. general. 2. (GRAM.) (ieşit din uz) apelativ. (Substantiv ~.) 3. v. obişnuit. (Un om ~.) 4. mediocru, mijlociu, potrivit. (Un elev ~.) 5. grosolan, ordinar. (Pânză ~.) 6. v. banal. 7. banal, neoriginal, (fig.) ieftin. (Un procedeu stilistic ~.) 8. v. prozaic. 9. banal, neînsemnat, obişnuit, sărac. (Viaţa pictorului a fost uimitor de ~.) 10. banal, obişnuit, ordinar, (înv.) prost, prostesc. (În lucruri ~ voi vedeţi numai minuni.)
(Dicţionar de sinonime)
Antonime:
Comun ≠ propriu
(Dicţionar de antonime)