conivență

CONIVÉNT, -Ă, conivenţi, -te adj. (Despre frunze) 1. Îndoit înăuntru. 2. Care tinde să se împreuneze. – Din fr. connivent.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

CONIVÉNŢĂ, conivenţe, s.f. (În expr.) De conivenţă (cu)... = în complicitate (cu...), de acord (cu...). – Din fr. connivence, lat. conniventia.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

CONIVÉNŢ//Ă ~e f. : De ~ (cu cineva) prin înţelegere tacită; în complicitate cu cineva. /<fr. connivence, lat. conniventia
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

CONIVÉNT, -Ă adj. (Despre frunze) 1. Îndoit înăuntru. 2. Care tinde a se împreuna. [< fr. connivent, lat. connivens].
(Dicţionar de neologisme)

CONIVÉNŢĂ s.f. (Rar) Complicitate, înţelegere (secretă). ♢ De conivenţă (cu...) = în complicitate, de acord (cu...). [Cf. fr. connivence, it. connivenza, lat. conniventia].
(Dicţionar de neologisme)

CONIVÉNT, -Ă adj. 1. (despre frunze, valvule intestinale etc.) îndoit înăuntru. 2. care tinde a se împreuna. (< fr. connivent)
(Marele dicţionar de neologisme)

CONIVÉNŢĂ s. f. faptul de a tolera ceva rău sau incorect; acord tacit; complicitate. o de ~ (cu...) = în complicitate, de acord (cu...). (< fr. connivence, lat. coniventia)
(Marele dicţionar de neologisme)

conivént adj. m., pl. conivénţi; f. sg. conivéntă, pl. conivénte
(Dicţionar ortografic al limbii române)

conivénţă s. f., g.-d. art. conivénţei; pl. conivénţe
(Dicţionar ortografic al limbii române)