conjuncţii dex - definiţie, sinonime, conjugare

conjuncţii

conjunct conjuncţie
CONJÚNCT, -Ă, conjuncţi, -te, adj. (În sintagma) Forme conjuncte = formele scurte ale prezentului indicativ pers. 1 sg. (-s) şi pers. 3 sg. şi pl. (-i, -s) al verbului „a fi” şi formele neaccentuate ale pronumelui personal la dativ şi acuzativ sg. şi pl. (-mi sau mi-, -ţi sau ţi- etc.) – Din lat. conjunctus. Cf. fr. c o n j o i n t.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

CONJÚNCŢIE, conjuncţii, s.f. 1. Parte de vorbire neflexibilă care leagă două propoziţii într-o frază sau două cuvinte cu acelaşi rol sintactic într-o propoziţie. 2. Poziţie a doi aştri care, la un moment dat, au aceeaşi longitudine cerească. [Var. conjuncţiúne s.f.] – Din fr. conjunction, lat. conjunctio, -onis.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

CONJÚNC//T ~tă (~ţi, ~te) Care este prescurtat. ♢ Forme ~te forme scurte ale verbului a fi la indicativ prezent şi forme neaccentuate ale pronumelui personal la dativ şi acuzativ. /<lat. conjunctus
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

CONJÚNCŢI//E ~i f. 1) lingv. Parte de vorbire neflexibilă care leagă două propoziţii sau două cuvinte, stabilind între ele un anumit raport. ~ copulativă. 2) astr. Poziţie a două planete în momentul când longitudinea lor cerească coincide. [Art. conjuncţia; G.-D. conjuncţiei; Sil. -ţi-e] /<fr. conjonction
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

CONJÚNCT, -Ă adj. (Gram.) Forme conjuncte = formele prescurtate care se întâlnesc la prezentul indicativ persoana 1 sg. şi 3 sg. şi pl. ale verbului „a fi” şi formele neaccentuate de dativ şi acuzativ singular şi plural ale pronumelui personal. [< lat. coniunctus].
(Dicţionar de neologisme)

CONJÚNCŢIE s.f. 1. Parte de vorbire neflexibilă care leagă două propoziţii sau două cuvinte cu aceeaşi funcţie sintactică. ♦ (Log.) Conectiv caracterizat prin aceea că expresia alcătuită cu ajutorul său este adevărată numai dacă toate propoziţiile componente sunt adevărate şi este falsă când cel puţin una dintre componente este falsă. ♦ Figură de stil care enunţă o observaţie rezultată din asocierea unor aspecte de viaţă contradictorii; sinichioză. 2. (Astr.) Poziţie în care se găsesc doi aştri care au aceeaşi longitudine cerească la un moment dat. [Gen. -iei, var. conjuncţiune s.f. / < lat. coniunctio, cf. fr. conjonction].
(Dicţionar de neologisme)

CONJÚNCT, -Ă adj. intim legat, strâns unit. o (gram.) forme ĕ = formele scurte ale prezentului indicativ persoana 1 sg. şi 3 sg. şi pl. ale verbului „a fi” şi formele neaccentuate de dativ şi acuzativ sg. şi pl. ale pronumelui personal; (muz) treaptă ~ă = treaptă care urmează alteia sau o precede imediat la interval de secundă. (< lat. coniuctus, fr. conjoint)
(Marele dicţionar de neologisme)

CONJÚNCŢIE s. f. 1. parte de vorbire neflexibilă care leagă două propoziţii sau cuvinte cu aceeaşi funcţie sintactică. 2. (log.) conectiv („şi”) caracterizat prin aceea că expresia alcătuită cu ajutorul său este adevărată numai dacă toate propoziţiile componente sunt adevărate şi falsă, când cel puţin una dintre componente este falsă. 3. figură de stil care enunţă o observaţie din asocierea unor aspecte de viaţă contradictorii. 4. poziţie a doi aştri care, la un moment dat, au aceeaşi longitudine cerească. (după fr. conjonction, lat. coniunctio)
(Marele dicţionar de neologisme)

conjúnct adj. m., pl. conjúncţi; f. sg. conjúnctă (sil. -junc-), pl. Conjúncte
(Dicţionar ortografic al limbii române)

conjúncţie s. f. (sil. -junc-ţi-e), art. conjúncţia (sil. -ţi-a), g.-d. art. conjúncţiei; pl. conjúncţii, art. conjúncţiile (sil. -ţi-i-)
(Dicţionar ortografic al limbii române)


Cuvinte care încep cu literele: co con conj conju conjun

Cuvinte se termină cu literele: ii tii ctii nctii unctii