CONSONÁNT, -Ă, consonanţi, -te, adj. (Muz.: despre acorduri) Care este format din consonanţe (1); armonios. ♦ (Despre cuvinte) Care are o terminaţie asemănătoare cu a altui cuvânt. – Din lat. consonans, -tis, fr. consonant.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
CONSONÁNŢĂ, consonanţe, s.f. 1. (Muz.) Unire, combinare armonioasă a două sau a mai multor sunete de înălţimi diferite. 2. Fig. Potrivire de idei, de păreri; înţelegere, acord. – Din fr. consonance.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
CONSONÁNTĂ, consonante, s.f. (Rar) Consoană. – Din lat. consonans, -ntis.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
CONSONÁN//T ~tă (~ţi, ~te) 1) (despre acorduri) Care produce consonanţe; format din consonanţe; armonios. Acord ~. Interval ~. Fraze ~te. 2) (despre cuvinte) Care are o terminaţie asemănătoare cu a altui cuvânt. /<lat. consonans, ~ntis, fr. consonant
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
CONSONÁNŢ//Ă ~e f. 1) Ansamblu de sunete armonioase. 2) Uniformitate de sunete finale a două sau a mai multor cuvinte. 3) Succesiune de sunete. /<fr. consonance
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
CONSONÁNT, -Ă adj. (Muz.; despre acorduri) Format din consonanţe; armonios. ♦ (Despre cuvinte) Care au o terminaţie asemănătoare. [Cf. lat. consonans, fr. consonant, it. consonante].
(Dicţionar de neologisme)
CONSONÁNŢĂ s.f. 1. (Muz.) Unire, îmbinare armonioasă de sunete. ♦ Uniformitate sau similitudine a sunetului final din două sau mai multe cuvinte. 2. (Fig.) Acord, înţelegere, potrivire de opinii. [Cf. fr. consonance, lat. consonantia, it. consonanza].
(Dicţionar de neologisme)
CONSONÁNTĂ s.f. (Rar) Consoană. [< lat. consonans, cf. germ. Konsonant, it. consonante].
(Dicţionar de neologisme)
CONSONÁNT, -Ă adj. (muz.; despre intervale, acorduri) format din consonanţe; armonios. ♢ (despre cuvinte) care au o terminaţie asemănătoare. (< fr. consonant, lat. consonans)
(Marele dicţionar de neologisme)
CONSONÁNŢĂ s. f. 1. (muz.) îmbinare armonioasă de sunete. ♢ asemănare a sunetelor finale din două sau mai multe cuvinte. 2. (fig.) acord, înţelegere, potrivire de opinii. (< fr. consonance, lat. consonantia)
(Marele dicţionar de neologisme)
CONSONÁNTĂ s. f. consoană. (< germ. Konsonant)
(Marele dicţionar de neologisme)
consonánt adj. m., pl. consonánţi; f. sg. consonántă, pl. consonánte
(Dicţionar ortografic al limbii române)
consonánţă s. f., g.-d. art. consonánţei; pl. consonánţe
(Dicţionar ortografic al limbii române)
consonántă s. f. → sonantă
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
CONSONÁNT adj. (MUZ.) armonios. (Acord ~.)
(Dicţionar de sinonime)
CONSONÁNŢĂ s. v. acord.
(Dicţionar de sinonime)
CONSONÁNŢĂ s. v. acord, concordanţă, conformitate, corespondenţă, potri-veală, potrivire.
(Dicţionar de sinonime)
CONSONÁNTĂ s. v. consoană.
(Dicţionar de sinonime)
Antonime:
Consonanţă ≠ distonanţă, discordanţă, disonanţă
(Dicţionar de antonime)
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
CONSONÁNŢĂ, consonanţe, s.f. 1. (Muz.) Unire, combinare armonioasă a două sau a mai multor sunete de înălţimi diferite. 2. Fig. Potrivire de idei, de păreri; înţelegere, acord. – Din fr. consonance.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
CONSONÁN//T ~tă (~ţi, ~te) 1) (despre acorduri) Care produce consonanţe; format din consonanţe; armonios. Acord ~. Interval ~. Fraze ~te. 2) (despre cuvinte) Care are o terminaţie asemănătoare cu a altui cuvânt. /<lat. consonans, ~ntis, fr. consonant
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
CONSONÁNŢ//Ă ~e f. 1) Ansamblu de sunete armonioase. 2) Uniformitate de sunete finale a două sau a mai multor cuvinte. 3) Succesiune de sunete. /<fr. consonance
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
CONSONÁNT, -Ă adj. (Muz.; despre acorduri) Format din consonanţe; armonios. ♦ (Despre cuvinte) Care au o terminaţie asemănătoare. [Cf. lat. consonans, fr. consonant, it. consonante].
(Dicţionar de neologisme)
CONSONÁNŢĂ s.f. 1. (Muz.) Unire, îmbinare armonioasă de sunete. ♦ Uniformitate sau similitudine a sunetului final din două sau mai multe cuvinte. 2. (Fig.) Acord, înţelegere, potrivire de opinii. [Cf. fr. consonance, lat. consonantia, it. consonanza].
(Dicţionar de neologisme)
CONSONÁNTĂ s.f. (Rar) Consoană. [< lat. consonans, cf. germ. Konsonant, it. consonante].
(Dicţionar de neologisme)
CONSONÁNT, -Ă adj. (muz.; despre intervale, acorduri) format din consonanţe; armonios. ♢ (despre cuvinte) care au o terminaţie asemănătoare. (< fr. consonant, lat. consonans)
(Marele dicţionar de neologisme)
CONSONÁNŢĂ s. f. 1. (muz.) îmbinare armonioasă de sunete. ♢ asemănare a sunetelor finale din două sau mai multe cuvinte. 2. (fig.) acord, înţelegere, potrivire de opinii. (< fr. consonance, lat. consonantia)
(Marele dicţionar de neologisme)
CONSONÁNTĂ s. f. consoană. (< germ. Konsonant)
(Marele dicţionar de neologisme)
consonánt adj. m., pl. consonánţi; f. sg. consonántă, pl. consonánte
(Dicţionar ortografic al limbii române)
consonánţă s. f., g.-d. art. consonánţei; pl. consonánţe
(Dicţionar ortografic al limbii române)
consonántă s. f. → sonantă
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
CONSONÁNT adj. (MUZ.) armonios. (Acord ~.)
(Dicţionar de sinonime)
CONSONÁNŢĂ s. v. acord.
(Dicţionar de sinonime)
CONSONÁNŢĂ s. v. acord, concordanţă, conformitate, corespondenţă, potri-veală, potrivire.
(Dicţionar de sinonime)
CONSONÁNTĂ s. v. consoană.
(Dicţionar de sinonime)
Antonime:
Consonanţă ≠ distonanţă, discordanţă, disonanţă
(Dicţionar de antonime)