contingență dex - definiţie, sinonime, conjugare
CONTINGÉNT, contingente, s.n., adj. I. 1. S.n. Totalitatea cetăţenilor născuţi în acelaşi an şi luaţi în evidenţa comisariatelor militare; p. ext. anul recrutării; leat. 2. Grup de oameni având o compoziţie omogenă. 3. (Înv.) Contribuţie. 4. Plafon cantitativ până la nivelul căruia se limita de către unele guverne importul sau exportul unor mărfuri din sau în alte ţări. II. Adj. Care poate să fie sau să nu fie, să se întâmple sau să nu se întâmple; întâmplător, accidental. [Var.: contigént s.n.] – Din fr. contingent, lat. contingens, -ntis.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

CONTINGÉNŢĂ, contingenţe, s.f. Însuşirea de a fi contingent (II); relaţie între fenomene, evenimente contingente; atingere, legătură exterioară, raport; întâmplare. – Din fr. contingence, lat. contingentia.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

CONTINGÉNT1 ~e n. 1) Totalitate de persoane născute în acelaşi an şi luate la evidenţa comisariatelor militare. 2) Efectiv de recruţi încorporaţi în acelaşi an pentru serviciul militar. 3) An de recrutare; leat. 4) Grup omogen de persoane. /<fr. contingent, lat. contingens, ~ntis
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

CONTINGÉN//T2 ~tă (~ţi, ~te) rar Care se produc printr-o întâmplare; caracterizat prin realizare imprevizibilă; accidental; întâmplător. /<fr. contingent, lat. contingens, ~ntis
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

CONTINGÉNŢ//Ă ~e f. Stare a elementelor contingente. /<fr. contingence, lat. contingentia
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

CONTINGÉNT, -Ă adj. Care poate să se producă, să vină din întâmplare; care poate să se producă sau nu; întâmplător, fortuit. // s.n. 1. Totalitatea tinerilor încorporaţi în acelaşi an în serviciul militar. 2. Grup omogen de oameni. 3. Cantitate maximă de mărfuri care poate fi importată sau exportată într-o anumită perioadă. [Var. contigent s.n. / < fr. contingent, cf. lat. contingens – care vine din întâmplare].
(Dicţionar de neologisme)

CONTINGÉNŢĂ s.f. Starea a ceea ce este contingent; atingere, raport, legătură exterioară. [Cf. it. contingenza, fr. contingence].
(Dicţionar de neologisme)

CONTINGENTÁ vb. I. tr. A fixa contingentele (3 [în DN]) exportului sau importului. ♦ A limita. [< fr. contingenter].
(Dicţionar de neologisme)

CONTINGÉNT, -Ă I. adj. care poate să fie sau să nu fie, să se producă sau nu; întâmplător, accidental, fortuit. II. s. n. 1. totalitatea tinerilor născuţi în acelaşi an şi luaţi în evidenţa organelor militare. ♢ totalitatea elevilor şi studenţilor (aproximativ) de aceeaşi vârstă care intră şi parcurg împreună aceeaşi treaptă de învăţământ. 2. grup omogen de oameni. 3. plafon cantitativ ori valoric al importului sau exportului unor mărfuri într-o anumită perioadă. (< fr. contingent, lat. contingens)
(Marele dicţionar de neologisme)

CONTINGÉNŢĂ s. f. însuşirea de a fi contingent (1); relaţie între fenomene, evenimente contingente; întâmplare. (< fr. contingence, lat. contingentia)
(Marele dicţionar de neologisme)

CONTINGENTÁ vb. tr. a stabili limitele cantitative ori valorice ale importului sau exportului. ♢ a limita. (< fr. contingenter)
(Marele dicţionar de neologisme)

contingént adj. m., pl. contingénţi; f. sg. contingéntă, pl. contingénte
(Dicţionar ortografic al limbii române)

contingént s. n., pl. contingénte
(Dicţionar ortografic al limbii române)

contingénţă s. f., g.-d. art. contingénţei; pl. contingénţe
(Dicţionar ortografic al limbii române)

contingentá vb., ind. prez. 3 sg. şi pl. contingenteáză
(Dicţionar ortografic al limbii române)



Sinonime:
CONTINGÉNT adj. v. accidental, incidental, întâmplător, ocazional, sporadic.
(Dicţionar de sinonime)

CONTINGÉNT s. (MIL.) (pop.) leat. (Ce ~ eşti?)
(Dicţionar de sinonime)

CONTINGÉNŢĂ s. v. legătură, raport, relaţie.
(Dicţionar de sinonime)


Cuvinte care încep cu literele: co con cont conti contin

Cuvinte se termină cu literele: ta nta enta genta ngenta