CREDÍNŢĂ, credinţe, s.f. 1. Faptul de a crede în adevărul unui lucru; convingere, siguranţă, certitudine. ♢ Profesiune de credinţă = declaraţie publică pe care o face cineva asupra principiilor sau convingerilor sale. 2. (Înv.) Încredere (pe care o inspiră cineva). ♢ Loc. adv. În credinţă = într-adevăr. ♢ Expr. A-şi mânca credinţa = a se comporta astfel încât nu mai inspiră încredere. (Înv.) A bea (sau a lua, a sorbi) credinţă (sau credinţa) = a gusta din mâncărurile servite domnitorului pentru a-l încredinţa că nu sunt otrăvite. 3. Fidelitate, devotament, statornicie faţă de cineva sau de ceva. ♦ (Reg.) Logodnă. 4. Speranţă, nădejde. 5. Convingere despre existenţa lui Dumnezeu; mărturisire a acestei convingeri prin respectarea prescripţiilor bisericeşti; religie, cult. – Lat. *credentia.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
CREDÍNŢ//Ă ~e f. 1) Încredere deplină în adevărul unui lucru; convingere adâncă. ~ în succes. ♢ Om de (bună) ~ persoană pe care te poţi bizui; om în care poţi avea încredere. A-şi pune ~a în cineva (sau a se lăsa în ~a cuiva) a se încrede în cineva; a se bizui pe cineva. A-şi mânca ~a a pierde încrederea tuturor. 2) Devotament faţă de cineva sau ceva; fidelitate. A jura ~. ~ conjugală. 3) Formă a conştiinţei sociale în care realitatea este reflectată şi interpretată ca fiind dependentă de fiinţe şi forţe supranaturale; confesiune; cult; religie. [G.-D. credinţei] /<lat. credentia
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
credínţă (credínţe), s.f. – 1. Faptul de a crede. – 2. Părere, opinie. – 3. Convingere. – 4. Convingere religioasă. – 5. Siguranţă, certitudine. – 6. Încredere. – 7. Garanţie, cauţiune. – 8. Promisiune, angajament în căsătorie. – 9. Logodnă. – 10. Dar de logodnă. – 11. Credit comercial. – 12. (Înv.) Munci executate de administraţie sau dări strînse direct de Finanţe. Lat. *credentia (Puşcariu 412; Candrea-Dens., 405; REW 2306; DAR); cf. sard. credença, logud. credenzia, v. fr. crédence (Vie de S. Alexis, 3). Pentru sensurile 8-10 (Banat, Trans.) cf. ALR, II, 158. – Der. credincer, s.m. (om de încredere, împuternicit, delegat, reprezentant; înv., slujbaş la curtea domnească însărcinat cu pivniţele cu vin şi cu gustarea mîncării; înv., ostatic), cu suf. -(c)er ca medelnicer, pivnicer; credincios, adj. (credincios, sigur, de încredere; credincios, care crede în Dumnezeu; fidel, exact), pe care DAR îl presupune der. de la un lat. *credentiosus, ipoteză ce pare inutilă; necredincios, adj. (care nu are credinţă; păgîn; adulter); credincioşie, s.f. (înv., fidelitate, lealitate; cinste); credinţa, vb. (înv., a încredinţa; Trans., a se angaja, a promite căsătorie); necredinţă, s.f. (lipsă de credinţă; împietate; infidelitate; adulter); încredincioşa, vb. refl. (înv., a se încrede, a avea încredere); încredinţa, vb. (a încredinţa; a avea încredere; a încerca; a convinge, a asigura; a converti; a promite căsătorie); încredinţător, adj. (convingător).
(Dicţionarul etimologic român)
credínţă s. f., g.-d. art. credínţei; pl. credínţe
(Dicţionar ortografic al limbii române)
credinţá, credinţéz, vb. I (reg., înv.) a adeveri, a întări, a încredinţa. 2. a da ceva în grija cuiva, a încredinţa. 3. a credita. 4. a (în)creştina. 5. a (se) logodi, a (se) încredinţa.
(Dicţionar de arhaisme şi regionalisme)
Sinonime:
CREDÍNŢĂ s. 1. (BIS.) cucernicie, cuvioşenie, cuvioşie, evlavie, pietate, pioşenie, piozitate, religiozitate, smerenie, (livr.) devoţiune, (înv.) blagocestie, blagocestivie, hristoitie, râvnă, râvnire, smerire. 2. v. cult. 3. v. convingere. 4. v. fidelitate. 5. v. speranţă. 6. v. părere.
(Dicţionar de sinonime)
CREDÍNŢĂ s. v. asigurare, chezăşie, concesiune, credit, crez, datorie, garanţie, încredere, logodnă, simbolul credinţei.
(Dicţionar de sinonime)
Antonime:
Credinţă ≠ necredinţă
(Dicţionar de antonime)
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
CREDÍNŢ//Ă ~e f. 1) Încredere deplină în adevărul unui lucru; convingere adâncă. ~ în succes. ♢ Om de (bună) ~ persoană pe care te poţi bizui; om în care poţi avea încredere. A-şi pune ~a în cineva (sau a se lăsa în ~a cuiva) a se încrede în cineva; a se bizui pe cineva. A-şi mânca ~a a pierde încrederea tuturor. 2) Devotament faţă de cineva sau ceva; fidelitate. A jura ~. ~ conjugală. 3) Formă a conştiinţei sociale în care realitatea este reflectată şi interpretată ca fiind dependentă de fiinţe şi forţe supranaturale; confesiune; cult; religie. [G.-D. credinţei] /<lat. credentia
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
(Dicţionarul etimologic român)
credínţă s. f., g.-d. art. credínţei; pl. credínţe
(Dicţionar ortografic al limbii române)
credinţá, credinţéz, vb. I (reg., înv.) a adeveri, a întări, a încredinţa. 2. a da ceva în grija cuiva, a încredinţa. 3. a credita. 4. a (în)creştina. 5. a (se) logodi, a (se) încredinţa.
(Dicţionar de arhaisme şi regionalisme)
Sinonime:
CREDÍNŢĂ s. 1. (BIS.) cucernicie, cuvioşenie, cuvioşie, evlavie, pietate, pioşenie, piozitate, religiozitate, smerenie, (livr.) devoţiune, (înv.) blagocestie, blagocestivie, hristoitie, râvnă, râvnire, smerire. 2. v. cult. 3. v. convingere. 4. v. fidelitate. 5. v. speranţă. 6. v. părere.
(Dicţionar de sinonime)
CREDÍNŢĂ s. v. asigurare, chezăşie, concesiune, credit, crez, datorie, garanţie, încredere, logodnă, simbolul credinţei.
(Dicţionar de sinonime)
Antonime:
Credinţă ≠ necredinţă
(Dicţionar de antonime)