cuiul
[Sinonime]
CUI, cuie, s.n. 1. Piesă mică, cilindrică sau în patru muchii, de metal sau de lemn, turtită la un capăt şi ascuţită la celălalt, cu care se fixează între ele diferite piese, care se bate în zid sau în lemn pentru a servi ca suport etc. ♢ (Tehn.) Cui spintecat = piesă de siguranţă formată dintr-o bucată de sârmă îndoită, cu un ochi la un capăt, care împiedică desfacerea piuliţelor. ♢ Expr. Cui pe (sau cu) cui se scoate = un rău face să uiţi răul anterior. (Fam.) A face (sau a tăia) cuie = a simţi frigul, a dârdâi de frig. A-i intra cuiva un cui în inimă = a se strecura în sufletul cuiva o teamă, o bănuială, o îndoială, o grijă etc. Cuiul lui Pepelea = drept abuziv pe care şi-l ia cineva, legându-se de un pretext, pentru a stingheri pe altul. ♦ Cuier simplu de perete. ♢ Expr. A-şi pune pofta în cui = a renunţa la o dorinţă, la un lucru râvnit. 2. Nume dat mai multor piese de metal sau de lemn asemănătoare ca formă cu un cui (1). – Lat. cuneus.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
CUI ~e n. 1) Obiect de metal sau de lemn, ascuţit la un capăt şi turtit la celălalt, cu care se fixează două piese împreună sau care se bate în perete, servind de cuier. ♢ A-şi pune pofta-n ~ a renunţa la ceva. 2) Piesă metalică asemă-nătoare cu acest obiect. ♢ ~ de siguranţă ştift de siguranţă. ~ de bujie electrod central de aprindere. [Monosilabic] /<lat. cuneus
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
cúi (cúie), s.n. – 1. Piesă mică turtită la un capăt şi ascuţită la celălalt, diblu. – 2. Crampon. – 3. Cuier, cîrlig. – 4. Înţepătură, junghi. – Istr. cuñu. Lat. cuneus (Puşcariu 433; Candrea-Dens., 426; REW 2396; DAR); cf. alb. kuń (Meyer 215; Philippide, II, 639), prov. cunh, fr. coin, sp. cuño, port. cunho. – Der. cuier, s.n. (suport pe care se atîrnă obiecte de îmbrăcăminte); cuia, vb. (a fixa talpa la pantofi cu ţinte de lemn); cuişor, s.n. (dim. al lui cui; cataramă; condiment alimentar aromat; plantă, Ribes aureum); cuişoare, s.f. pl. (nume dat mai multor plante ornamentale: Ribes aureum, Asclepias cornuti, Dianthus Carthusianorum, Dianthus chinensis, Caryophyllus aromaticus). Cf. încuia, descuia.
(Dicţionarul etimologic român)
cui, cuie s.n. 1. (tox.) acul seringii hipodermice folosite la administrarea unui drog prin injectare. 2. (tox.) ţigară de marijuană. 3. (tox.) bilă de heroină. 4. ţigară. (Notă: Definiţia este preluată din Dicţionar de argou al limbii române, Editura Niculescu, 2007)
(Alte dicţionare)
cui s. n., pl. cúie
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
CUI s. 1. (înv.) găvozd. (A bătut un ~ în perete.) 2. cui cilindric v. ştift; cui de siguranţă v. splint; cui spintecat v. splint. 3. v. ciocâlteu.
(Dicţionar de sinonime)
CUI s. v. colţ, fuscel, ic, măsea, pană, spiţă, treaptă, ţintă.
(Dicţionar de sinonime)
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
CUI ~e n. 1) Obiect de metal sau de lemn, ascuţit la un capăt şi turtit la celălalt, cu care se fixează două piese împreună sau care se bate în perete, servind de cuier. ♢ A-şi pune pofta-n ~ a renunţa la ceva. 2) Piesă metalică asemă-nătoare cu acest obiect. ♢ ~ de siguranţă ştift de siguranţă. ~ de bujie electrod central de aprindere. [Monosilabic] /<lat. cuneus
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
(Dicţionarul etimologic român)
cui, cuie s.n. 1. (tox.) acul seringii hipodermice folosite la administrarea unui drog prin injectare. 2. (tox.) ţigară de marijuană. 3. (tox.) bilă de heroină. 4. ţigară. (Notă: Definiţia este preluată din Dicţionar de argou al limbii române, Editura Niculescu, 2007)
(Alte dicţionare)
cui s. n., pl. cúie
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
CUI s. 1. (înv.) găvozd. (A bătut un ~ în perete.) 2. cui cilindric v. ştift; cui de siguranţă v. splint; cui spintecat v. splint. 3. v. ciocâlteu.
(Dicţionar de sinonime)
CUI s. v. colţ, fuscel, ic, măsea, pană, spiţă, treaptă, ţintă.
(Dicţionar de sinonime)