căputa

CĂPÚTĂ, căpute, s.f. 1. Parte a încălţămintei care acoperă partea superioară a labei piciorului; căputătură. 2. Partea de deasupra a labei piciorului, opusă tălpii. – Et. nec.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

CĂPUTÁ, căputez, vb. I. Tranz. A pune căpute noi la o încălţăminte uzată; a încăputa. ♦ A înlocui, total sau parţial, la un ciorap uzat partea care acoperă laba piciorului; a încăputa. – Din căpută.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

CĂPÚT//Ă ~e f. 1) Parte a piciorului de la gleznă până la degete. 2) Parte a încălţămintei care acoperă această porţiune a piciorului. /Orig. nec.
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

A CĂPUT//Á ~éz tranz. (încălţăminte uzată) A înzestra cu căpute noi. /Din căpută
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

căpútă (căpúte), s.f. – 1. Parte a încălţămintei care acoperă partea superioară a labei piciorului. – 2. Parte de deasupra a labei piciorului. Origine incertă. Este clară legătura sa cu sl. kopyto (› rom. copită); sl. kopytĭce „tip de încălţăminte”, dar nu este clară calea acestui der. Cf. mag. kapta „calapod de pantofi” (Cihac, II, 487;DAR), alb. këputsë (Philippide, II, 703), pe care Meyer 188 îl derivă cu mică probabilitate, din tc. papuç (Berneker 484). Der. căputa, vb. (a pune căpute noi); căputar, s.m. (cizmar); căputătură, s.f. (pantofi vechi; pantofi în general); încăputa, vb. (a căputa; a repara).
(Dicţionarul etimologic român)

căpútă s. f., pl. căpúte
(Dicţionar ortografic al limbii române)

căputá vb., ind. prez. 1 sg. căputéz, 3 sg. şi pl. căputeáză
(Dicţionar ortografic al limbii române)

---

Sinonime:
CĂPÚTĂ s. (prin Mold.) soiuz. (~ la încălţăminte.)
(Dicţionar de sinonime)

CĂPUTÁ vb. a încăputa, (înv. şi reg.) a însura. (~ ciorapii, încălţămintea.)
(Dicţionar de sinonime)