căpătui

CĂPĂTUÍ, căpătuiesc, vb. IV. Tranz. şi refl. A(-şi) face un rost, o situaţie. ♦ (Fam.) A (se) căsători. – Capăt + suf. -ui.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

A CĂPĂTU//Í ~iésc tranz. A face să se căpătuiască. /capăt + suf. ~ui
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

A SE CĂPĂTU//Í ma ~iésc intranz. A obţine pe căi necinstite o situaţie materială nemeritată; a parveni. /capăt + suf. ~ui
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

căpătuí vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. căpătuiésc, imperf. 3 sg. căpătuiá; conj. prez. 3 sg. şi pl. căpătuiáscă
(Dicţionar ortografic al limbii române)

---

Sinonime:
CĂPĂTUÍ vb. 1. v. îmbogăţi. 2. (pop.) a oploşi. (A ~ pe cineva într-o slujbă.)
(Dicţionar de sinonime)

CĂPĂTUÍ vb. v. aşeza, căsători.
(Dicţionar de sinonime)