cărunți

CĂRÚNT, -Ă, cărunţi, adj. (Despre păr, barbă, mustaţă) Care a început să albească; alb, albit. ♦ (Despre oameni) Care are fire de păr alb. – Lat. canutus.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

CĂRUNŢÍ, cărunţesc, vb. IV. Intranz. (Înv.) A încărunţi. [Var.: căruntá vb. I] – Din cărunt.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

CĂRÚN//T ~tă (~ţi, ~te) 1) (despre păr) Care a început să albească; sur. 2) (despre oameni) Care are fire albe în păr; sur. ♢ Munţi ~ţi munţi cu vârfurile înzăpezite. /<lat. canutus
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

cărunt (cărúntă), adj. – Cu părul alb. – Mr. cănut. Lat. canūtus (Cipariu, Gram., 91; Puşcariu 301; Candrea-Dens., 274; REW 1622; DAR); cf. it. canuto, fr. chenu, prov., cat. canut, sp. canudo. Este cuvînt general cunoscut (ALR, 65). Der. cărunţiu, adj. (cărunt); cărunteţe, s.f. (cărunţeală; bătrîneţe; albeaţă); cărunţeală, căruntate, s.f. (rar, faptul de a fi cărunt); încărunţi, vb. (a albi; a îmbătrîni). Din rom., ngr. ϰανούτον (Meyer, Neugr. St., II, 75).
(Dicţionarul etimologic român)

cărúnt adj. m., pl. cărúnţi; f. sg. cărúntă, pl. cărúnte
(Dicţionar ortografic al limbii române)

cărunţí vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. cărunţésc, imperf. 3 sg. cărunţeá; conj. prez. 3 sg. şi pl. cărunţeáscă
(Dicţionar ortografic al limbii române)

---

Sinonime:
CĂRÚNT adj. încărunţit, sur, (pop.) înspicat, (reg.) sein, siv, (prin Olt. şi Munt.) spicat, (fig.) nins. (Om cu părul ~.)
(Dicţionar de sinonime)

CĂRÚNT adj. v. bătrân, străvechi, vechi.
(Dicţionar de sinonime)

CĂRUNŢÍ vb. v. încărunţi.
(Dicţionar de sinonime)