decență

DECÉNT, -Ă, decenţi, -te, adj. Cuviincios, pudic. – Din fr. décent, lat. decens, -ntis.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

DECÉNŢĂ s.f. Respect al bunelor moravuri, bună-cuviinţă; pudoare. – Din fr. décence, lat. decens.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

DECÉN//T ~tă (~ţi, ~te) (despre persoane şi despre manifestările lor) Care este în conformitate cu decenţa; plin de decenţă; cuviincios. /<fr. décent, lat. decens, ~ntis
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

DECÉNŢĂ f. 1) Atitudine de respectare a regulilor de bună purtare, a convenienţelor şi a moralei; bună-cuviinţă. 2) Comportare care vădeşte o asemenea atitudine. [G.-D. decenţei] /<fr. décence, lat. decentia
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

decént (tă), adj. – Cuviincios, pudic. Fr. décent. – Der. (din fr.) indecent, adj.; decenţă, s.f.; indecenţă, s.f.
(Dicţionarul etimologic român)

DECÉNT, -Ă adj. Cuviincios. [Cf. fr. décent, lat. decens].
(Dicţionar de neologisme)

DECÉNŢĂ s.f. Bună-cuviinţă; pudoare. [Cf. fr. décence, lat. decentia].
(Dicţionar de neologisme)

DECÉNT, -Ă adj. 1. cuviincios; reverenţios, plin de decenţă. 2. pudic, ruşinos. (< fr. décent, lat. decens)
(Marele dicţionar de neologisme)

DECÉNŢĂ s. f. respect pentru bunele moravuri; bună-cuviinţă; pudoare. (< fr. décence, lat. decentia)
(Marele dicţionar de neologisme)

decént adj. m., pl. decénţi; f. sg. decéntă, pl. decénte
(Dicţionar ortografic al limbii române)

decénţă s. f., g.-d. art. decénţei
(Dicţionar ortografic al limbii române)

---

Sinonime:
DECÉNT adj. 1. v. politicos. 2. pudic, ruşinos, sfios. (O comportare ~.) 3. acceptabil, onorabil. (Duce o viaţă ~.)
(Dicţionar de sinonime)

DECÉNŢĂ s. 1. v. politeţe. 2. v. bună-cuviinţă.
(Dicţionar de sinonime)

---

Antonime:
Decent ≠ indecent, necuviincios, impertinent, insolent, neruşinat, obraznic
(Dicţionar de antonime)

Decenţă ≠ indecenţă
(Dicţionar de antonime)