depăra
[Conjugare]
DEPĂRÁ, dépăr, vb. I. 1. Tranz. şi refl. (Reg.) A(-şi) smulge părul de pe cap (de jale.de desperare etc.); fig. a (se) necăji. 2. (Fam.) A (se) părui. [Var.: dăpărá vb. I] – Lat. depilare.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
depărá (-réz, -át), vb. – 1. A smulge părul. – 2. A lua de păr. – Var. dăpăra. Mr. deapir, dipirare, megl. deapir, dipirari. Lat. dēpῑlāre (P. Papahagi 101; Puşcariu 483; Candrea-Dens., 1329; Pascu, I, 141; Iordan, Dift., 123; REW 2571); cf. v. it. dipelare (calabr. dipilare), fr. (dépiler), sp. (depilar.) Este dublet al lui depila, vb. (a îndepărta părul de pe corp), cf. depilator, s.n. (substanţă cu ajutorul căreia se depilează); şi omonim al lui depăra, vb. (a îndepărta, a separa), puţin folosit în Trans., pe care Drăganu, Dacor., III, 700, îl consideră reprezentant al lat. *de-parāre. Depărare desemnează şi o veche uzanţă juridică, abandonată a principiului la începutul sec. XIX şi conservată în unele toponime (Depăraţi); delimitînd o proprietate, fiii proprietarilor primeau public o pedeapsă constînd în ceea ce indică vb., cu pretextul de a-i face să-şi amintească pentru totdeauna stabilirea delimitării. Presupunem că este etimologie populară, care a confundat probabil rezultatul rom. al lui *dēpῑlāre cu lat. *dēpalāre „a publica”, formă vulgară de la palāri, atestată de glosa depalata „manifestată” (Silos 120); rezultatul normal de la *dēpalāre este şi *depăra. Cf. Pascu, Lat., 259. – Der. depărat, s.n. (tăbăcire, smulgere mecanică a firelor de păr).
(Dicţionarul etimologic român)
depărá (tehn.) vb., ind. prez. 3 sg. depăreáză
(Dicţionar ortografic al limbii române)
depărá/dăpărá (a-şi smulge părul din cap) vb., ind. prez. 1 sg. dépăr/dápăr, 2 sg. déperi/dáperi, 3 sg. şi pl. deápără/dápără, 1 pl. depărăm/dăpărăm; conj. prez. 3 sg. şi pl. dépere/dápere
(Dicţionar ortografic al limbii române)
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
depărá (-réz, -át), vb. – 1. A smulge părul. – 2. A lua de păr. – Var. dăpăra. Mr. deapir, dipirare, megl. deapir, dipirari. Lat. dēpῑlāre (P. Papahagi 101; Puşcariu 483; Candrea-Dens., 1329; Pascu, I, 141; Iordan, Dift., 123; REW 2571); cf. v. it. dipelare (calabr. dipilare), fr. (dépiler), sp. (depilar.) Este dublet al lui depila, vb. (a îndepărta părul de pe corp), cf. depilator, s.n. (substanţă cu ajutorul căreia se depilează); şi omonim al lui depăra, vb. (a îndepărta, a separa), puţin folosit în Trans., pe care Drăganu, Dacor., III, 700, îl consideră reprezentant al lat. *de-parāre. Depărare desemnează şi o veche uzanţă juridică, abandonată a principiului la începutul sec. XIX şi conservată în unele toponime (Depăraţi); delimitînd o proprietate, fiii proprietarilor primeau public o pedeapsă constînd în ceea ce indică vb., cu pretextul de a-i face să-şi amintească pentru totdeauna stabilirea delimitării. Presupunem că este etimologie populară, care a confundat probabil rezultatul rom. al lui *dēpῑlāre cu lat. *dēpalāre „a publica”, formă vulgară de la palāri, atestată de glosa depalata „manifestată” (Silos 120); rezultatul normal de la *dēpalāre este şi *depăra. Cf. Pascu, Lat., 259. – Der. depărat, s.n. (tăbăcire, smulgere mecanică a firelor de păr).
(Dicţionarul etimologic român)
(Dicţionar ortografic al limbii române)
depărá/dăpărá (a-şi smulge părul din cap) vb., ind. prez. 1 sg. dépăr/dápăr, 2 sg. déperi/dáperi, 3 sg. şi pl. deápără/dápără, 1 pl. depărăm/dăpărăm; conj. prez. 3 sg. şi pl. dépere/dápere
(Dicţionar ortografic al limbii române)