dezeșuare

DEZEŞUÁ, dezeşuéz, vb. I. Tranz. A repune în stare de plutire o navă eşuată. [Pr.: -şu-a] – Din fr. déséschouer.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

DEZEŞUÁRE, dezeşuări, s.f. Acţiunea de a dezeşua. [Pr.: -şu-a-] – V. dezeşua.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

A DEZEŞU//Á ~éz tranz. (nave eşuate) A repune în stare de plutire. [Sil. -e-şu-a] /dez- + a eşua
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

DEZEŞUÁ vb. tr. a repune pe linia de plutire o navă eşuată; a despotmoli. (< fr. déséchouer)
(Marele dicţionar de neologisme)

dezeşuá vb. → eşua
(Dicţionar ortografic al limbii române)