deznădăjduire

DEZNĂDĂJDUÍ, deznădăjduiesc, vb. IV. Intranz. şi tranz. A-şi pierde sau a face să-şi piardă orice nădejde (în rezolvarea sau îndreptarea unei situaţii); a despera. – Dez- + nădăjdui.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

DEZNĂDĂJDUÍRE s.f. Faptul de a deznădăjdui; p. ext. deznădejde. ♢ Loc. vb. (Înv.) A aduce (pe cineva) la (sau în) deznădăjduire = a deznădăjdui; a exaspera. – V. deznădăjdui.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

A DEZNĂDĂJDU//Í ~iésc 1. intranz. A ajunge în stare de deznădejde; a-şi pierde speranţa; a despera. 2. tranz. A aduce în stare de deznădejde; a face să-şi piardă speranţa; a despera. /dez- + a nădăjdui
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

deznădăjduí vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. deznădăjduiésc, imperf. 3 sg. deznădăjduiá; conj. prez. 3 sg. şi pl. deznădăjduiáscă
(Dicţionar ortografic al limbii române)

deznădăjduíre s. f., g.-d. art. deznădăjduírii
(Dicţionar ortografic al limbii române)

---

Sinonime:
DEZNĂDĂJDUÍ vb. a despera, (înv.) a apelpisi. (A ~ să mai aştepte.)
(Dicţionar de sinonime)

DEZNĂDĂJDUÍRE s. v. desperare, deznădejde.
(Dicţionar de sinonime)

---

Antonime:
A deznădăjdui ≠ a spera
(Dicţionar de antonime)

Deznădăjduire ≠ nădăjduire
(Dicţionar de antonime)