dicțiune

DICŢIÚNE, dicţiuni, s.f. Modul de a pronunţa cuvintele, silabele şi sunetele. ♦ (În teatru, cinematograf etc.) Artă de a pronunţa corect şi clar un text. [Pr.: -ţi-u-. – Var.: dícţie s.f.] – Din fr. diction, lat. dictio, -onis.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

DICŢIÚN//E ~i f. 1) Mod de a rosti sunetele vorbirii. 2) Arta de a pronunţa corect şi clar cuvintele şi sunetele în procesul vorbirii. ~ oratorică. [Art. dicţiunea; G.-D. dicţiunii; Sil. -ţi-u-] /<fr. diction, lat. dictio, ~onis
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

DICŢIÚNE s.f. Fel de a pronunţa sunetele, silabele şi cuvintele. ♦ Arta de a pronunţa clar şi frumos un text (mai ales în teatru). [Var. dicţie s.f. / cf. fr. diction, lat. dictio].
(Dicţionar de neologisme)

DICŢIÚNE s. f. 1. fel de a pronunţa sunetele, silabele şi cuvintele. ♢ arta de a rosti textul unui rol în teatru, cinema etc. 2. (mod de) exprimare sub raportul selectării şi al proprietăţii termenilor (specific/ă/ criticii literare). (< fr. diction, lat. dictio)
(Marele dicţionar de neologisme)

dicţiúne s. f. (sil. -ţi-u-), g.-d. art. dicţiúnii; pl. dicţiúni
(Dicţionar ortografic al limbii române)

---

Sinonime:
DICŢIÚNE s. pronunţare, rostire, (grecism înv.) profora. (Actor cu o ~ perfectă.)
(Dicţionar de sinonime)