dijmă

DÍJMĂ, dijme, s.f. Dare care reprezenta a zecea parte din produsele principale, percepută de stăpânii feudali de la producătorii direcţi; (mai târziu) formă de rentă funciară feudală, care consta în cedarea de către ţăran proprietarului funciar a unei părţi din producţia obţinută de pe bucata de pământ primită de la acesta spre a fi lucrată. – Din sl. dižma.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

DÍJM//Ă ~e f. (în evul mediu) Plată obligatorie, în natură, reprezentând a zecea parte din recoltă, pe care ţăranii o dădeau boierilor; zeciuială; desetină. /<sl. dizma
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

díjmă (díjme), s.f. – Dare care reprezintă a zecea parte din produse. Sl. dižma, din. lat. decima (Cihac, II, 96; Tiktin), cf. sb., cr., ceh. dežma, mag. dészma (după Tagliavini, Omagiu R. Ortiz, Bucarest 1929, p. 172, rom. ar proveni din mag.). – Der. dijmar, s.m. (înv., strîngător de dijmă); dijmărit, s.n. (dijmă pe stupi şi porci; în 1766 era generalizat la 4 parale pe bucată); dijmui, vb. (a primi dijmă; a decima, a pricinui pierderi mari sau morţi); dijmuitor, s.m. (persoană care profită de pierderile celorlalţi).
(Dicţionarul etimologic român)

díjmă s. f., g.-d. art. díjmei; pl. díjme
(Dicţionar ortografic al limbii române)

---

Sinonime:
DÍJMĂ s. (IST.) zeciuială, (înv.) azeace, azeciuire, madea. (~ era o dare feudală în natură.)
(Dicţionar de sinonime)