DISJÚNGE, disjúng, vb. III. Tranz. (Jur.) A despărţi două litigii care fuseseră unite, spre a le cerceta şi soluţiona în mod separat. ♦ P. gener. A separa o chestiune de alta (aparţinând aceluiaşi ansamblu). – Din lat. disjungere.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
A DISJÚNGE disjúng tranz. 1) jur. (pricini, procedee) A despărţi în două pentru a cerceta şi judeca în mod separat. 2) (chestiuni) A separa în mod conştient. /<lat. disjungere
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
DISJÚNGE vb. III. tr. (Jur.) A despărţi două pricini sau a despărţi o pricină în două pentru a le judeca separat. ♦ A separa (două chestiuni etc.). [P.i. disjúng. / < lat. disiungere].
(Dicţionar de neologisme)
DISJÚNGE vb. tr. 1. (jur.) a despărţi două pricini sau o pricină în două pentru a le judeca separat. 2. a separa (două chestiuni etc.). (< lat. disiungere)
(Marele dicţionar de neologisme)
disjúnge vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. disjúng, 1 pl. disjúngem; part. disjúns
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
DISJÚNGE vb. v. disocia.
(Dicţionar de sinonime)
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
A DISJÚNGE disjúng tranz. 1) jur. (pricini, procedee) A despărţi în două pentru a cerceta şi judeca în mod separat. 2) (chestiuni) A separa în mod conştient. /<lat. disjungere
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
(Dicţionar de neologisme)
DISJÚNGE vb. tr. 1. (jur.) a despărţi două pricini sau o pricină în două pentru a le judeca separat. 2. a separa (două chestiuni etc.). (< lat. disiungere)
(Marele dicţionar de neologisme)
disjúnge vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. disjúng, 1 pl. disjúngem; part. disjúns
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
DISJÚNGE vb. v. disocia.
(Dicţionar de sinonime)