dislocare dex - definiţie, sinonime, conjugare
DISLOCÁ, dislóc, vb. I. Tranz. şi refl. A (se) mişca din locul unde se afla, a (se) deplasa, a (se) desprinde (din întregul din care face parte). ♦ Refl. (Despre straturi geologice) A-şi modifica poziţia iniţială (orizontală). ♦ Tranz. şi refl. (Med.) A (se) deplasa (un os sau un membru) din articulaţii. ♦ Tranz. A deplasa trupele dintr-un loc în altul, a le schimba dintr-o garnizoană în alta. ♦ Tranz. A separa doi termeni ai unui grup sintactic prin introducerea între ei a unui cuvânt sau a mai multor cuvinte. – Din fr. disloquer, lat. dislocare.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

DISLOCÁRE, dislocări, s.f. Acţiunea de a (se) disloca şi rezultatul ei; dislocaţie. – V. disloca.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

A DISLOCÁ dislóc tranz. 1) A face să se disloce. 2) (trupe) A muta din locul de staţionare. 3) lingv. (termeni ai unei construcţii sintactice) A separa prin intercalarea altor elemente. 4) (nave) A repartiza în porturi sau în baze maritime speciale. /<fr. disloquer, lat. dislocare
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

A SE DISLOCÁ mă dislóc intranz. 1) A se mişca din loc. 2) (despre oase sau membre) A ieşi din articulaţie; a se dezarticula; a se luxa; a se scrânti. 3) (despre straturi geologice) A-şi schimba poziţia iniţială (sub acţiunea mişcărilor tectonice); a se deplasa; a aluneca. /<fr. disloquer, lat. dislocare
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

DISLOCÁ vb. I. tr., refl. A (se) urni, a (se) mişca din loc, a (se) strămuta. ♦ A scoate sau a face să iasă din încheieturi, a (se) dezarticula, a (se) luxa. ♦ (Mil.) A (se) mişca, a (se) porni dintr-un anumit loc. ♦ refl. (Despre terenuri) A se deplasa. [P.i. dislóc, 3,6 -că. / cf. it. dislocare, fr. disloquer].
(Dicţionar de neologisme)

DISLOCÁRE s.f. Acţiunea de a (se) disloca şi rezultatul ei; dislocaţie. ♦ Ruptură produsă în scoarţa terestră de către forţele tectonice, prezentând o deplasare a elementelor geologice respective. ♦ Separare a doi termeni dintr-un grup sintactic prin introducerea de cuvinte între determinat şi determinant. [< disloca].
(Dicţionar de neologisme)

DISLOCÁ vb. I. tr., refl. a (se) urni, a (se) mişca din loc, a (se) strămuta, a (se) desprinde din întreg. ♢ (despre oase) a scoate, a face să iasă din încheieturi, a (se) dezarticula, a (se) luxa. ♢ (despre trupe) a (se) mişca, a (se) porni dintr-un anumit loc. ♢ a separa doi termeni dintr-un grup sintactic prin introducerea de cuvinte între determinat şi determinant. II. refl. (despre straturi geologice) a se deplasa sub acţiunea mişcărilor tectonice. (< fr. disloquer, lat. dislocare)
(Marele dicţionar de neologisme)

dislocá vb., ind. prez. 1 sg. dislóc, 3 sg. şi pl. dislócă; conj. prez. 3 sg. şi pl. disloáce
(Dicţionar ortografic al limbii române)

dislocáre s. f., g.-d. art. dislocării; pl. dislocări
(Dicţionar ortografic al limbii române)



Sinonime:
DISLOCÁ vb. 1. a (se) desprinde. (S-a ~ o bucată de stâncă.) 2. v. luxa. 3. (FIZ.) a dezlocui. (~ un lichid.) 4. v. strămuta.
(Dicţionar de sinonime)

DISLOCÁRE s. 1. desprindere. (~ unei bucăţi de stâncă.) 2. v. luxaţie. 3. (FIZ.) dezlocuire. (~ a unui lichid.) 4. v. strămutare.
(Dicţionar de sinonime)


Cuvinte care încep cu literele: di dis disl dislo disloc

Cuvinte se termină cu literele: re are care ocare locare