DISTÍNGE, disting, vb. III. 1. Tranz. şi refl. A (se) deosebi de altcineva sau de altceva prin trăsături specifice. 2. Refl. A se remarca, a ieşi în evidenţă prin meritele, rezultatele, realizările sale. ♦ Tranz. A acorda cuiva o distincţie, un premiu pentru meritele sale. 3. Tranz. A vedea limpede, lămurit; a observa. – Din fr. distinguer, lat. distinguere.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
DISTÍNS, -Ă, distinşi, -se, adj. 1. Care se remarcă prin însuşirile sale, care iese din comun; deosebit, remarcabil; (despre oameni) ilustru, eminent. 2. (Despre oameni şi manifestările lor) Plin de distincţie (2). ♢ (În formule de adresare) Distinsă doamnă! ♢ (În formule de încheiere sau, rar, de introducere a scrisorilor) Primiţi, vă rog, distinse salutări. – V. distinge.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
A DISTÍNGE distíng tranz. 1) (persoane) A învesti pentru meritele deosebite. ~ pe cineva cu o medalie. 2) (obiecte, fenomene) A identifica după anumite semne distinctive; a discerne; a desluşi; a desprinde; a deosebi. 3) A face să se distingă. /<fr. distinguer, lat. distinguere
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
A SE DISTÍNGE mă distíng intranz. 1) A se manifesta în mod deosebit; a se impune prin trăsături distincte; a se remarca; a se evidenţia; a excela; a se afirma; a bria. 2) A se afirma prin merite, rezultate sau realizări. /<fr. distinguer, lat. distinguere
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
DISTÍN//S ~să (~şi, ~se) 1) Care se impune prin anumite însuşiri; remarcabil prin rangul sau meritele sale; eminent; deosebit; ilustru. 2) Care are o atitudine de demnitate (exagerată); plin de distincţie. /v. a (se) distinge
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
distínge (distíng, distíns), vb. – A distinge. – Var. (înv.) destinge. Lat. distinguere (sec. XIX). Var. apare din sec. XVII (Dosoftei); este greu de stabilit dacă este vorba de un cuvînt tradiţional, sau de un latinism (Tiktin). – Der. distinct, adj.; distincţi(un)e, s.f.; distinctiv, adj.; indistinct, adj.
(Dicţionarul etimologic român)
DISTÍNGE vb. III. 1. tr. A deosebi un lucru de altul. ♦ A vedea lămurit, a desluşi, a observa. 2. refl. A ieşi din comun, a se remarca, a se evidenţia. 3. tr. A acorda cuiva o distincţie, un premiu. [P.i. distíng, perf.s. -insei, part. -ins. / < fr. distinguer, it. distinguere, lat. distinguere].
(Dicţionar de neologisme)
DISTÍNS, -Ă adj. Remarcabil, deosebit, eminent. ♦ Elegant, graţios, strălucitor (în purtări, în ţinută). [< distinge].
(Dicţionar de neologisme)
DISTÍNGE vb. I. tr. 1. a deosebi un lucru de altul. ♢ a vedea lămurit, a desluşi, a observa. 2. a acorda cuiva o distincţie, un premiu. II. refl. a ieşi din comun, a se remarca, a se evidenţia. (< fr. distinguer, lat. distinguere)
(Marele dicţionar de neologisme)
DISTÍNS, -Ă adj. 1. remarcabil, deosebit, eminent. 2. plin de distincţie; elegant, graţios, strălucitor (în purtări, în ţinută). (< distinge)
(Marele dicţionar de neologisme)
distínge vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. distíng, 1 pl. distíngem; part. distíns
(Dicţionar ortografic al limbii române)
distíns adj. m., pl. distínşi; f. sg. distínsă, pl. distínse
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
DISTÍNGE vb. 1. a desluşi, a percepe, (rar) a pricepe. (Se făcuse ziuă şi ~ bine obiectele.) 2. v. profila. 3. v. deosebi. 4. v. remarca.
(Dicţionar de sinonime)
DISTÍNS adj. 1. v. deosebit. 2. v. eminent. 3. v. ales. 4. ales, delicat, fin, manierat, politicos. (O purtare ~.) 5. ales, aparte, deosebit, (înv. şi reg.) scump. (Vorbe ~.) 6. ales, aristocrat, aristocratic, bun, ilustru, înalt, mare, nobil, (înv. şi pop.) mărit, slăvit, (înv.) blagorod, blagorodnic, (grecism înv.) evghenicos, evghenis, (fam. şi peior.) simandicos. (De neam ~.) 7. v. elegant. 8. v. academic.
(Dicţionar de sinonime)
Antonime:
A se distinge ≠ a se asemăna
(Dicţionar de antonime)
Distins ≠ mediocru
(Dicţionar de antonime)
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
DISTÍNS, -Ă, distinşi, -se, adj. 1. Care se remarcă prin însuşirile sale, care iese din comun; deosebit, remarcabil; (despre oameni) ilustru, eminent. 2. (Despre oameni şi manifestările lor) Plin de distincţie (2). ♢ (În formule de adresare) Distinsă doamnă! ♢ (În formule de încheiere sau, rar, de introducere a scrisorilor) Primiţi, vă rog, distinse salutări. – V. distinge.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
A SE DISTÍNGE mă distíng intranz. 1) A se manifesta în mod deosebit; a se impune prin trăsături distincte; a se remarca; a se evidenţia; a excela; a se afirma; a bria. 2) A se afirma prin merite, rezultate sau realizări. /<fr. distinguer, lat. distinguere
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
DISTÍN//S ~să (~şi, ~se) 1) Care se impune prin anumite însuşiri; remarcabil prin rangul sau meritele sale; eminent; deosebit; ilustru. 2) Care are o atitudine de demnitate (exagerată); plin de distincţie. /v. a (se) distinge
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
distínge (distíng, distíns), vb. – A distinge. – Var. (înv.) destinge. Lat. distinguere (sec. XIX). Var. apare din sec. XVII (Dosoftei); este greu de stabilit dacă este vorba de un cuvînt tradiţional, sau de un latinism (Tiktin). – Der. distinct, adj.; distincţi(un)e, s.f.; distinctiv, adj.; indistinct, adj.
(Dicţionarul etimologic român)
DISTÍNGE vb. III. 1. tr. A deosebi un lucru de altul. ♦ A vedea lămurit, a desluşi, a observa. 2. refl. A ieşi din comun, a se remarca, a se evidenţia. 3. tr. A acorda cuiva o distincţie, un premiu. [P.i. distíng, perf.s. -insei, part. -ins. / < fr. distinguer, it. distinguere, lat. distinguere].
(Dicţionar de neologisme)
DISTÍNS, -Ă adj. Remarcabil, deosebit, eminent. ♦ Elegant, graţios, strălucitor (în purtări, în ţinută). [< distinge].
(Dicţionar de neologisme)
DISTÍNGE vb. I. tr. 1. a deosebi un lucru de altul. ♢ a vedea lămurit, a desluşi, a observa. 2. a acorda cuiva o distincţie, un premiu. II. refl. a ieşi din comun, a se remarca, a se evidenţia. (< fr. distinguer, lat. distinguere)
(Marele dicţionar de neologisme)
DISTÍNS, -Ă adj. 1. remarcabil, deosebit, eminent. 2. plin de distincţie; elegant, graţios, strălucitor (în purtări, în ţinută). (< distinge)
(Marele dicţionar de neologisme)
distínge vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. distíng, 1 pl. distíngem; part. distíns
(Dicţionar ortografic al limbii române)
distíns adj. m., pl. distínşi; f. sg. distínsă, pl. distínse
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
DISTÍNGE vb. 1. a desluşi, a percepe, (rar) a pricepe. (Se făcuse ziuă şi ~ bine obiectele.) 2. v. profila. 3. v. deosebi. 4. v. remarca.
(Dicţionar de sinonime)
DISTÍNS adj. 1. v. deosebit. 2. v. eminent. 3. v. ales. 4. ales, delicat, fin, manierat, politicos. (O purtare ~.) 5. ales, aparte, deosebit, (înv. şi reg.) scump. (Vorbe ~.) 6. ales, aristocrat, aristocratic, bun, ilustru, înalt, mare, nobil, (înv. şi pop.) mărit, slăvit, (înv.) blagorod, blagorodnic, (grecism înv.) evghenicos, evghenis, (fam. şi peior.) simandicos. (De neam ~.) 7. v. elegant. 8. v. academic.
(Dicţionar de sinonime)
Antonime:
A se distinge ≠ a se asemăna
(Dicţionar de antonime)
Distins ≠ mediocru
(Dicţionar de antonime)