dizgrația dex - definiţie, sinonime, conjugare
DIZGRAŢIÁ, dizgraţiez, vb. I. Tranz. A lipsi pe cineva de bunăvoinţa, de favoarea de care s-a bucurat până atunci, a-i retrage favoarea. [Pr.: -ţi-a] – Din fr. disgracier (după dizgraţie).
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

DIZGRÁŢIE, dizgraţii, s.f. Pierdere a favorii, a bunăvoinţei, a graţiei unul monarh, a unei persoane influente, a unui superior. – Din it. disgrazia. Cf. fr. d i s g r â c e.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

A DIZGRAŢI//Á ~éz tranz. înv. A scoate din graţii; a lipsi de favorurile acordate. [Sil. -ţi-a] /<fr. disgracier
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

DIZGRÁŢI//E ~i f. Pierdere a favoarei, a bunăvoinţei unui superior, a unei persoane influente. [Art. dizgraţia; G.-D. dizgraţiei; Sil. -ţi-e] /<fr. disgrâce
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

DIZGRAŢIÁ vb. I. tr. (Uneori ironic) A înceta de a mai favoriza pe cineva, a-l arunca în dizgraţie. [Pron. -ţi-a, p.i. 3,6 -iază, ger. -iind, var. dezgraţia vb. I. / < it. disgraziare, fr. disgracier, după graţie].
(Dicţionar de neologisme)

DIZGRÁŢIE s.f. Pierdere a favorii, a bunăvoinţei unui om influent, cu putere. [Gen. -iei, var. dezgraţie s.f. / < it. disgrazia, cf. fr. disgrâce].
(Dicţionar de neologisme)

DIZGRAŢIÁ vb. tr. a nu mai favoriza pe cineva, a-l arunca în dizgraţie. (după fr. disgracier)
(Marele dicţionar de neologisme)

DIZGRÁŢIE s. f. pierdere a favorii, a bunăvoinţei unei persoane influente, a unui superior. (< it. disgrazia, după fr. disgrâce)
(Marele dicţionar de neologisme)

dizgraţiá vb. → graţia
(Dicţionar ortografic al limbii române)

dizgráţie s. f. → graţie
(Dicţionar ortografic al limbii române)



Antonime:
Dizgraţiegraţie
(Dicţionar de antonime)


Cuvinte care încep cu literele: di diz dizg dizgr dizgra

Cuvinte se termină cu literele: ia tia atia ratia gratia