dizgrațiere dex - definiţie, sinonime, conjugare
DIZGRAŢIÁ, dizgraţiez, vb. I. Tranz. A lipsi pe cineva de bunăvoinţa, de favoarea de care s-a bucurat până atunci, a-i retrage favoarea. [Pr.: -ţi-a] – Din fr. disgracier (după dizgraţie).
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

DIZGRAŢIÉRE, dizgraţieri, s.f. Acţiunea de a dizgraţia. [Pr.: -ţi-e-] – V. dizgraţia.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

A DIZGRAŢI//Á ~éz tranz. înv. A scoate din graţii; a lipsi de favorurile acordate. [Sil. -ţi-a] /<fr. disgracier
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

DIZGRAŢIÁ vb. I. tr. (Uneori ironic) A înceta de a mai favoriza pe cineva, a-l arunca în dizgraţie. [Pron. -ţi-a, p.i. 3,6 -iază, ger. -iind, var. dezgraţia vb. I. / < it. disgraziare, fr. disgracier, după graţie].
(Dicţionar de neologisme)

DIZGRAŢIÉRE s.f. Acţiunea de a dizgraţia şi rezultatul ei; cădere în dizgraţie. [< dizgraţia].
(Dicţionar de neologisme)

DIZGRAŢIÁ vb. tr. a nu mai favoriza pe cineva, a-l arunca în dizgraţie. (după fr. disgracier)
(Marele dicţionar de neologisme)

dizgraţiá vb. → graţia
(Dicţionar ortografic al limbii române)

dizgraţiére s. f. → graţiere
(Dicţionar ortografic al limbii române)


Cuvinte care încep cu literele: di diz dizg dizgr dizgra

Cuvinte se termină cu literele: re ere iere tiere atiere