ducere dex - definiţie, sinonime, conjugare
DÚCE1, duc, vb. III I. Tranz. 1. A transporta ceva sau pe cineva într-un anumit loc, a lua ceva sau pe cineva dintr-un loc şi al pune în altul. ♢ Expr. a duce (pe cineva) la groapă = a conduce un mort la locul de înmormântare. 2. A lua pe cineva cu sine spre a-l conduce, a-l îndruma, a-l introduce undeva; a conduce. ♢ Expr. A duce (pe cineva) cu vorba (sau cu minciuna) = a-i promite (cuiva) mereu ceva, amânând îndeplinirea promisiunii; a înşela (pe cineva) făcându-i promisiuni mincinoase. (Fam.) A duce (pe cineva) cu zăhărelul (sau de nas, cu cobza, cu preşul) = a înşela, a amăgi (cu promisiuni mincinoase). A se lăsa dus (de gânduri, de visare etc.) = a se lăsa cuprins, copleşit de gânduri. A-l duce pe cineva gândul (sau mintea, capul la ceva) = a-i veni cuiva ceva în minte; a se pricepe (să facă ceva); a face ceva. ♦ Intranz. (Despre un drum) A conduce sau a ajunge într-un anumit loc, a da în... ♦ Intranz. Fig. A avea drept rezultat. 3. A deplasa pentru a apropia de cineva sau ceva; p. ext. a apropia de cineva sau ceva. Duce lingura la gură. 4. A transmite veşti, vorbe, răspunsuri, salutări etc. 5. A-şi petrece viaţa, zilele etc. într-un anumit fel; a trăi. ♢ Expr. A o duce în... = a nu mai înceta cu..., a o ţine în... A nu o (mai) duce (mult) = a nu mai avea mult de trăit, a fi pe moarte. 6. A îndura, a suporta, a răbda, a suferi. ♢ Expr. A duce grija (cuiva sau a ceva) = a) a fi îngrijorat să nu (i) se întâmple ceva rău; b) a se interesa, a se ocupa îndeaproape (de cineva sau de ceva). A(-i) duce dorul = a) a-i fi dor de cineva; b) a fi dornic de ceva, a simţi lipsa unui lucru. 7. A purta războaie, lupte, tratative etc. 8. A depune, a presta o muncă. ♢ Expr. A (o) duce la capăt (sau la îndeplinire, la bun sfârşit) = a îndeplini (în bune condiţii) ceva. 9. A trage, a trasa linii. II. Refl. 1. A merge, a se deplasa, a se mişca, a pleca undeva sau către cineva. ♢ Expr. A se duce drept (sau într-un suflet, glonţ, puşcă, întins)= a merge undeva repede, fără ocol. (Pop.) A se duce după cineva = a se mărita. A se tot duce = a merge fără încetare. A se duce cu Dumnezeu (sau în plata, în ştirea lui Dumnezeu, în plata Domnului) = a merge unde vrea, unde poate, oriunde. A se duce de râpă = a se prăpădi, a se distruge; a se cheltui; a decădea. Du-te-ncolo! = exclamaţie prin care se exprimă neîncrederea faţă de ceea ce spune cineva. (În imprecaţii) Du-te (sau ducă-se) dracului! (Substantivat) Du-te-vino = mişcare continuă (şi intensă) încoace şi încolo. (Pop.) Ducă-se pe pustii = a) dracul; b) epilepsie. ♦ A colinda, a cutreiera (fără ţintă). ♦ A pluti pe apă sau a zbura în aer. 2. (Despre veşti, zvonuri etc.) A se răspândi, a se împrăştia. 3. Fig. A trece; a dispărea. 4. A muri; a se sfârşi. III. Intranz. A rezista la... – Lat ducere.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

DÚCERE, duceri, s.f. Faptul de a (se) duce1; plecare; mers. – V. duce1.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

A DÚCE duc 1. tranz. 1) (obiecte, fiinţe) A căra dintr-un loc în altul (mai ales cu ajutorul unui mijloc de locomoţie); a transporta. 2) (fiinţe) A însoţi mergând alături sau din urmă. ~ copilul la şcoală. ~ vitele la păscut. ♢ ~ pe cineva de nas (sau cu vorba, cu zăhărelul) a minţi pe cineva, amânând tot timpul îndeplinirea unei promisiuni. A-l ~ capul (sau mintea) a se pricepe. 3) (linii) A imprima pe o suprafaţă plană; a trasa. ~ o perpendiculară. 4) (ştiri, veşti, informaţii) A comunica (printr-un intermediar); a transmite. 5):~ dorul a) a-i fi dor de cineva; b) a simţi lipsa unui lucru. ~ grija a purta grijă de; a avea răspundere pentru ceva sau cineva. ~ război, lupte a lupta; a se război. ~ la capăt (sau la bun sfârşit) a îndeplini; a termina. ~ în ispită a face pe cineva să săvârşească fapte rele. 2. intranz. 1) (despre drumuri) A avea direcţia; a conduce; a îndrepta. Şoseaua duce la Chişinău. 2) (urmat, de obicei, de un circumstanţial de mod) A avea un anumit mod de trai; a trăi. A o ~ bine. A o ~ tot într-un chef. ♢ A o ~ cu chiu cu vai (sau ca vai de lume) a trăi foarte greu. A n-o mai ~ mult a nu mai avea mult de trăit; a fi pe patul de moarte. 3) A avea drept rezultat. Aceasta nu duce la ceva bun. /<lat. ducere
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

A SE DÚCE mă duc intranz. 1) A se deplasa, a pleca undeva. ~ la şcoală. ♢ ~ după cineva a se mărita. ~ drept (sau glonţ, într-un suflet, fuga, puşcă) a merge repede şi fără ocoliri. ~ pe copcă (sau pe gârlă, pe apa sâmbetei) a se pierde. Du-te-vino într-o parte şi în alta. 2) (despre zvonuri, veşti) A se răspândi repede. /<lat. ducere
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

dúce (dúc, dús), vb. – 1. A lua cu sine pe cineva spre a-l conduce. – 2. A călăuzi, a orienta. – 3. A trasa, a schiţa. – 4. A transporta ceva sau pe cineva într-un anumit loc, a lua ceva sau pe cineva şi a-l pune în alt loc. – 5. A căra. – 6. A suporta, a îndura. – 7. A rezista, a dăinui. – 8. A face să reziste, a face să dăinuie. – 9. (Arg.) A înşela, a încurca. – 10. A trece. – 11. A trăi. – 12. (Cu pron. compl. o) A se descurca, a se aranja. – 13. (Refl.) A pleca, a porni. – 14. (Refl.) A merge. – 15. (Refl.) A face drumul. – 16. (Refl.) A trece, a se scurge. – 17. (Refl.) A pieri, a dispărea, a se face nevăzut. – 18. (Refl.) A muri. – Mr. duc, duşă, duţire; megl. ducu, duş. Lat. dūcĕre (Cihac, I, 83; Puşcariu 552; Candrea-Dens., 517; REW 2785); cf. it. durre, prov., v. fr. duire. În general în celelalte limbi romanice s-au conservat mai bine formele compuse, cf. aducir, conducir, seducir, reducir. Pentru semantismul romanic al formelor pronominale, cf. Densusianu, Hlr., I, 182. – Der. ducă, s.f. (plecare, mers); ducă-se pe pustii, s.m. (epitet popular al diavolului; epilepsie); dus, adj. (plecat, absent; desprins de realitate, îngîndurat; alienat, nebun); dus, s.m. (persoană absentă; mort, defunct); dus, s.n. (plecare). Cf. aduce.
(Dicţionarul etimologic român)

ducere, duceri s.f. păcăleală, înşelătorie; minciună. (Notă: Definiţia este preluată din Dicţionar de argou al limbii române, Editura Niculescu, 2007)
(Alte dicţionare)

dúce vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. duc, 1 pl. dúcem, 2 pl. dúceţi, perf. s. 1 sg. duséi, 1 pl. dúserăm; imper. 2 sg. du, neg. nu dúce; part. dus
(Dicţionar ortografic al limbii române)

du-te-víno s. n.
(Dicţionar ortografic al limbii române)

dúcă-se-pe-pustíi s. m.
(Dicţionar ortografic al limbii române)

dúcere s. f., g.-d. art. dúcerii; pl. dúceri
(Dicţionar ortografic al limbii române)

ducă-se-pe pustii s.m. (pop. şi fam.) 1. dracul, diavolul. 2. epilepsie.
(Dicţionar de arhaisme şi regionalisme)



Sinonime:
DÚCE vb. 1. v. căra. 2. v. transporta. 3. a deplasa. (~ lingura la gură.) 4. v. merge. 5. v. deplasa. 6. a se deplasa, a se transporta. (S-a ~ la faţa locului.) 7. v. pleca. 8. a merge, a pleca, a porni, (pop.) a (se) mişca, (înv. şi reg.) a păsa. (Unde te ~?) 9. v. merge. 10. v. trece. 11. a colinda, a cutreiera. (Se ~ prin muzee.) 12. a aduce. (Mi-a ~ pachetul acasă.) 13. v. ghida. 14. v. însoţi. 15. a conduce, a purta. (O ~ de mână.) 16. v. transmite. 17. a se îndrepta, a merge. (Acesta e drumul care ~ spre ...) 18. v. trasa. 19. v. răspândi. 20. v. desfăşura. 21. v. purta. 22. a întreţine, a purta. (A ~ o corespondenţă vie cu ...) 23. v. suporta. 24. v. rezista. 25. a trăi, a vieţui. (O ~ rău.) 26. a-i merge. (Ştiu că o ~ bine!) 27. v. sfârşi. 28. v. muri.
(Dicţionar de sinonime)

DÚCE vb. v. ademeni, amăgi, cârmui, conduce, dirigui, domni, guverna, încânta, înşela, minţi, momi, păcăli, prosti, purta, stăpâni, trişa.
(Dicţionar de sinonime)

DU-TE-VÍNO s. (pop.) treapăd. (Era un ~ continuu.)
(Dicţionar de sinonime)

DUCĂ-SE-PE-PUSTÍI s. v. aghiuţă, demon, diavol, drac, epilepsie, încornoratul, naiba, necuratul, satană, tartor.
(Dicţionar de sinonime)

DÚCERE s. 1. v. cărat. 2. v. plecare. 3. v. trasare. 4. v. susţinere.
(Dicţionar de sinonime)



Antonime:
A duce ≠ a aduce
(Dicţionar de antonime)

A se duce ≠ a sosi, a veni, a se întoarce, a reveni
(Dicţionar de antonime)


Cuvinte care încep cu literele: du duc duce ducer

Cuvinte se termină cu literele: re ere cere ucere