dumnezeu dex - definiţie, sinonime, conjugare

dumnezeu

[Sinonime]
DUMNEZÉU, (rar) dumnezei, s.m. 1. Fiinţă supranaturală, considerată în credinţele religioase drept creatoare a lumii şi cea care determină destinul oamenilor. ♢ Loc. adj. Bătut de Dumnezeu = năpăstuit, nenorocit. ♢ Expr. Încotro (sau unde, cum) te-a îndrepta Dumnezeu = la voia întâmplării, oriunde. (Va fi) cum va da (sau va vrea) Dumnezeu = (va fi) cum s-o întâmpla, la întâmplare, potrivit destinului. Cum dă Dumnezeu = cum se întâmplă; p. ext. prost, rău. A porni (sau a merge etc.) cu Dumnezeu = a porni (sau a merge etc.) în pace, cu bine, sănătos. Cu Dumnezeu înainte! = noroc! succes! (la drum, într-o acţiune întreprinsă etc.) A nu avea (sau a fi fără) nici un Dumnezeu = a nu crede în nimic; a nu avea (sau a fi fără) nici un sens, nici o valoare, nici un gust. A lăsa (pe cineva) în plata (sau în ştirea) lui Dumnezeu = a lăsa (pe cineva) în pace sau la voia întâmplării. A (se) ruga (ca) de toţi Dumnezeii = a se ruga cu insistenţă; a implora. Parcă (sau i se pare că) a apucat (sau a prins) pe Dumnezeu de (un) picior, se spune despre cineva care are un mare şi neaşteptat noroc. (Punând accentul în frază) Dumnezeu ştie! = nu se ştie! Dumnezeule! exclamaţie de spaimă, durere, deznădejde, entuziasm, mirare. Pentru (numele lui) Dumnezeu! exclamaţie de implorare, deznădejde sau dezaprobare. Ce Dumnezeu! exclamaţie de necaz, de nemulţumire. Să dea Dumnezeu! = (formulă de urare) să se împlinească ceea ce doresc (sau doreşti etc.)! 2. Divinitate, zeu. – Lat. dom(i)ne deus.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

DUMNEZÉ//U ~i m. sing. (în concepţiile religioase) Forţă supranaturală, creatoare şi cârmuitoare a lumii; demiurg; divinitate; ♢ Pentru (numele lui) ~! exclamaţie ce exprimă o rugăminte stăruitoare sau o dezaprobare categorică. Cum dă ~ la întâmplare. Bătut de ~ năpăstuit de soartă. /<lat. dom[i]nedeus
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

Dumnezéu (dumnezéi), s.m. – Fiinţă supremă, creator şi cîrmuitor al lumii. – Mr. dhumnidză(u) megl. dumnizesc. Lat. dǒmĭnĕ dĕus (Puşcariu 558; REW 2734), cf. it. domeneddio, v. prov. domerdieus, v. fr. damnedieu. Cf. zău. – Der. dumnezeiesc, adj. (divin; milostiv); dumnezeieşte, adv. (minunat, divin); dumnezei (var. îndumnezei), vb. (a diviniza; a adora ca pe Dumnezeu); dumnezeire, s.f. (divinitate; divinizare; înv., religiozitate); nedumnezeire, s.f. (înv., impietate); dumnezeiţă (var. dumnezeoaie, dumnezeoaică), s.f. (înv., zeiţă).
(Dicţionarul etimologic român)

Scáunul-lui-Dumnezéu (astron.) s. pr. n.
(Dicţionar ortografic al limbii române)

Dumnezéu s. pr. m., g.-d. art. lui Dumnezéu (în expr. şi Dumnezéului)
(Dicţionar ortografic al limbii române)

Dumnezéu (zeu) s. m., art. dumnezéul; pl. dumnezéi, art. dumnezéii
(Dicţionar ortografic al limbii române)

săgeáta-lui-Dumnezéu s. f.
(Dicţionar ortografic al limbii române)

găína-lui-Dumnezéu (insectă) s. f.
(Dicţionar ortografic al limbii române)



Sinonime:
CARUL-LUI-DUMNEZÉU s. v. vizitiul.
(Dicţionar de sinonime)

DUMNEZÉU s. (BIS.) 1. atotputernicul (art.), creatorul (art.), divinitate, domnul (art.), dumnezeire, părinte, providenţă, puternicul (art.), stăpânul (art.), tatăl (art.), ziditorul (art.), (în limbajul bisericesc) preabunul (art.), preaînaltul (art.), preaputernicul (art.), (înv. şi pop.) pronie, (pop.) sfântul (art.), sântul (art.), (înv.) atotţiitorul (art.), tvoreţ, zeu. 2. v. zeu.
(Dicţionar de sinonime)

IARBA-LUI-DUMNEZÉU s. v. lemnul-domnului.
(Dicţionar de sinonime)


Cuvinte care încep cu literele: du dum dumn dumne dumnez

Cuvinte se termină cu literele: eu zeu ezeu nezeu mnezeu