DUR1, -Ă, duri, -e, adj. 1. (Despre corpuri solide) Greu de zgâriat sau de străpuns; tare. 2. (Despre ape) Care conţine săruri (de calciu şi magneziu) peste limita admisă pentru apele potabile industriale. 3. (În sintagma) Consoană dură = consoană a cărei articulaţie nu conţine nici un element palatal. 4. Fig. Aspru; sever; violent, brutal, crud. – Din fr. dur, lat. durus.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
DUR2 interj., v. dura1.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
DÚRA1 interj. Cuvânt care imită zgomotul produs de un lucru care se rostogoleşte sau se învârteşte repede. ♢ Loc. adv. De-a dura = peste cap, de-a rostogolul, de-a berbeleacul. ♢ Expr. Dur în jos, dur în sus sau dur la deal, dur la vale sau dur în car, dur în căruţă sau dur încoace, dur încolo, exprimă o mişcare continuă sau un schimb de vorbe prelungit, o ezitare, o chibzuire îndelungată. [Var.: dur interj.] – Onomatopee.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
DURÁ2, durez, vb. I.Tranz. 1. A construi, a zidi, a clădi. ♦ A aşeza un stog, o claie etc. 2. A face, a confecţiona, a alcătui (un obiect). 3. A aprinde focul. – Lat. dolare.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
DURÁ3, pers. 3 durează, vb. I. Intranz. 1. (Despre acţiuni în desfăşurare) A ţine un anumit timp, a se desfăşura într-o anumită perioadă de timp. ♦ A persista, a dăinui, a se menţine. 2. (Despre lucruri) A se menţine (multă vreme) în stare bună; a fi trainic. – Din fr. durer, lat. durare.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
DÚRĂ, dure, s.f. Roată, rotiţă (metalică masivă); spec. rotiţa scripetelui de la iţele războiului de ţesut. – Cf. d u r a 1.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
DUR1 ~ă (~i, ~e) 1) (despre corpuri solide) Care nu se lasă a fi distrus cu uşurinţă; rezistent la actiunea unor forţe din exterior; tare. 2) Care este greu de suportat. Climă ~ă. Pedeapsă ~ă. 3) (despre apă) Care conţine săruri peste limita admisă; aspru. 4): Consoană ~ă consoană a cărei articulaţie nu conţine nici un element palatal. 5) fig. Care se caracterizează prin lipsă de indulgenţă; sever; aspru; exigent. /<fr. dur, lat. durus
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
DUR2 interj. reg. (se foloseşte pentru a reda zgomotul unui obiect ce se rostogoleşte) ♢ Dur în jos, dur în sus (sau dur încoace, dur încolo) a) se spune despre o mişcare continuă dintr-o parte în alta, despre o agitaţie fără rost; b) se spune despre un schimb de păreri continuu şi contradictoriu. /Onomat.
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
DÚRA interj. v. DUR2. ♢ De-a dura de-a rostogolul; de-a berbeleacul. /Onomat.
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
A DUR//Á1 ~éz tranz. 1) (clădiri, case etc.) A realiza prin lucrări de construcţie; a ridica; a clădi; a zidi; a înălţa; a construi; a edifica. 2) (stoguri, girezi, dăi) A ridica prin aşezarea materialului în straturi; a clădi. 3) (obiecte) A produce prin muncă. 4) (foc) A face să se aprindă. /<lat. dolare
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
A DUR//Á2 ~éz intranz. 1) (despre acţiuni) A se desfăşura în timp; a ţine; a continua; a se prelungi. 2) A-şi perpetua existenţa; a continua să fie; a dăinui; a stărui; a persista. /<fr. durer, lat. durare
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
DURA MÁTER n. anat. Membrană externă, fibroasă şi rezistentă a meningelui. /<lat. dura-mater
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
DÚR//Ă ~e f. Roată (sau rotiţă) având numai gaura din centru. /Din dur
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
dur interj. – Exprimă zgomotul produs de rostogolirea unui obiect rotund. Creaţie expresivă. – Der. dur(a)-vur(a) (var. tura-vura), adv. (inutil, degeaba); dură, s.f. (felie, bucată rotundă; Olt., dans popular); de-a dura, adv. (de-a rostogolul); duriţă, s.f. (rotiţă, stea la pinteni); durigă, s.f. (roată, scripete); duriga, vb. (Trans., a arunca; a face să se rostogolească); durilă, s.f. (Olt., mîner de vîrtelniţă); durui (var. durăi, durdui), vb. (a se rostogoli cu zgomot; Trans. de Vest, a tuna), a cărui ultimă formă indică o confuzie cu dudui); durăt (var. durăit, duruit), s.n. (Mold., larmă, harababură); durăitură, s.f. (harababură); duruitoare (var. durăitoare), s.f. (morişcă; cascadă); durduca, vb. (a învîrti), rezultat din încrucişarea cu durdă; durdulica, vb. (Trans., a învîrti), cuvînt identic cu cel anterior, cu infixul expresiv -li; durligi, s.m. pl. (Mold., picioare), pare o încrucişare a lui durigă cu tîrlici (cf. Bogrea, Dacor., IV, 812).
(Dicţionarul etimologic român)
dur (dúră), adj. – Tare, aspru. Lat. durus (sec. XIX). – Der. dura, vb. (a ţine, a fi, a dăinui); duritate, s.f. (tărie, rezistenţă); durabil, adj. (care durează); durabilitate, s.f. (trăinicie, rezistenţă); durată, s.f. (interval, răstimp), din it. durata, sau traducere din fr. durée.
(Dicţionarul etimologic român)
durá (duréz, durát), vb. – 1. A ciopli lemnul. – 2. A edifica, a construi. – Mr. dor, durari. Lat. dolāre (Cihac, I, 84; Puşcariu 560; Candrea-Dens., 524; REW 2718), cf. alb. duruem, calabr. dulare, sp. dolar. – Der. durătură, s.f. (surcele de cioplitură, aşchii).
(Dicţionarul etimologic român)
DUR, -Ă adj. 1. Tare, solid; greu de străpuns, de zgâriat. ♢ (Fon.) Consoană dură = consoană care nu are nici un element palatal în articulaţia ei. 2. (Despre ape) Bogat în săruri, cu mare proporţie de săruri. 3. (Fig.) Aspru; crud, neomenos. [< fr. dur, it. duro, lat. durus].
(Dicţionar de neologisme)
DURÁ vb. I. tr. 1. A ţine, a se desfăşura un anumit timp, o anumită perioadă. 2. A dăinui, a se menţine. 3. A se menţine în viaţă, a trăi. 4. (Despre obiecte) A fi trainic, tare, rezistent, durabil. [< fr. durer, it., lat. durare].
(Dicţionar de neologisme)
DUR1 adj. (muz.) major. (< germ. dur)
(Marele dicţionar de neologisme)
DUR2, -Ă adj. 1. (despre corpuri) tare, solid; greu de străpuns, de zgâriat. ♦ consoană ~ă = consoană care nu are nici un element palatal în articulaţia ei. 2. (despre ape) cu mare proporţie de săruri de calciu şi magneziu. 3. (fig.) aspru; crud, brutal. (< fr. dur, lat. durus)
(Marele dicţionar de neologisme)
DURÁ vb. tr. 1. a ţine, a se desfăşura un anumit timp. 2. a dăinui, a persista, a fi rezistent, durabil. (< fr. durer, lat. durare)
(Marele dicţionar de neologisme)
de-a dúra loc. adv.
(Dicţionar ortografic al limbii române)
dur adj. m., pl. duri; f. sg. dúră, pl. dúre
(Dicţionar ortografic al limbii române)
dúra/dur interj.
(Dicţionar ortografic al limbii române)
durá (a construi, a face, a se desfăşura în timp) vb., ind. prez. 1 sg. duréz, 3 sg. şi pl. dureáză
(Dicţionar ortografic al limbii române)
dúră s. f., g.-d. art. dúrei; pl. dúre
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
DUR adj. 1. v. tare. 2. agresiv, bătăios, brutal, coleric, impulsiv, iute, nestăpânit, violent, (fam. fig.) belicos. (Un om, un temperament ~.)
(Dicţionar de sinonime)
DUR adj. v. major.
(Dicţionar de sinonime)
DUR adj. v. câinesc, drastic, greu, răstit, ridicat, sever, tare.
(Dicţionar de sinonime)
DUR adj., adv. v. aprig, aspru, barbar, brutal, câinos, crâncen, crud, crunt, cumplit, feroce, fioros, hain, inuman, necruţător, neiertător, neîmblânzit, neînduplecat, neîndurat, neîndurător, nemilos, neomenos, neuman, rău, sălbatic, sângeros, violent.
(Dicţionar de sinonime)
DURÁ vb. v. construi.
(Dicţionar de sinonime)
DURÁ vb. 1. v. dăinui. 2. v. menţine. 3. a ţine. (Spectacolul ~ două ore.) 4. a se păstra, a rezista, a ţine. (O încălţăminte care ~ mult.)
(Dicţionar de sinonime)
DÚRĂ s. v. rotiţă.
(Dicţionar de sinonime)
Antonime:
Dur ≠ moale, maleabil
(Dicţionar de antonime)
A dura ≠ a strica, a demola
(Dicţionar de antonime)
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
DUR2 interj., v. dura1.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
DURÁ2, durez, vb. I.Tranz. 1. A construi, a zidi, a clădi. ♦ A aşeza un stog, o claie etc. 2. A face, a confecţiona, a alcătui (un obiect). 3. A aprinde focul. – Lat. dolare.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
DURÁ3, pers. 3 durează, vb. I. Intranz. 1. (Despre acţiuni în desfăşurare) A ţine un anumit timp, a se desfăşura într-o anumită perioadă de timp. ♦ A persista, a dăinui, a se menţine. 2. (Despre lucruri) A se menţine (multă vreme) în stare bună; a fi trainic. – Din fr. durer, lat. durare.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
DÚRĂ, dure, s.f. Roată, rotiţă (metalică masivă); spec. rotiţa scripetelui de la iţele războiului de ţesut. – Cf. d u r a 1.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
DUR1 ~ă (~i, ~e) 1) (despre corpuri solide) Care nu se lasă a fi distrus cu uşurinţă; rezistent la actiunea unor forţe din exterior; tare. 2) Care este greu de suportat. Climă ~ă. Pedeapsă ~ă. 3) (despre apă) Care conţine săruri peste limita admisă; aspru. 4): Consoană ~ă consoană a cărei articulaţie nu conţine nici un element palatal. 5) fig. Care se caracterizează prin lipsă de indulgenţă; sever; aspru; exigent. /<fr. dur, lat. durus
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
DUR2 interj. reg. (se foloseşte pentru a reda zgomotul unui obiect ce se rostogoleşte) ♢ Dur în jos, dur în sus (sau dur încoace, dur încolo) a) se spune despre o mişcare continuă dintr-o parte în alta, despre o agitaţie fără rost; b) se spune despre un schimb de păreri continuu şi contradictoriu. /Onomat.
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
DÚRA interj. v. DUR2. ♢ De-a dura de-a rostogolul; de-a berbeleacul. /Onomat.
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
A DUR//Á1 ~éz tranz. 1) (clădiri, case etc.) A realiza prin lucrări de construcţie; a ridica; a clădi; a zidi; a înălţa; a construi; a edifica. 2) (stoguri, girezi, dăi) A ridica prin aşezarea materialului în straturi; a clădi. 3) (obiecte) A produce prin muncă. 4) (foc) A face să se aprindă. /<lat. dolare
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
A DUR//Á2 ~éz intranz. 1) (despre acţiuni) A se desfăşura în timp; a ţine; a continua; a se prelungi. 2) A-şi perpetua existenţa; a continua să fie; a dăinui; a stărui; a persista. /<fr. durer, lat. durare
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
DURA MÁTER n. anat. Membrană externă, fibroasă şi rezistentă a meningelui. /<lat. dura-mater
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
DÚR//Ă ~e f. Roată (sau rotiţă) având numai gaura din centru. /Din dur
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
dur interj. – Exprimă zgomotul produs de rostogolirea unui obiect rotund. Creaţie expresivă. – Der. dur(a)-vur(a) (var. tura-vura), adv. (inutil, degeaba); dură, s.f. (felie, bucată rotundă; Olt., dans popular); de-a dura, adv. (de-a rostogolul); duriţă, s.f. (rotiţă, stea la pinteni); durigă, s.f. (roată, scripete); duriga, vb. (Trans., a arunca; a face să se rostogolească); durilă, s.f. (Olt., mîner de vîrtelniţă); durui (var. durăi, durdui), vb. (a se rostogoli cu zgomot; Trans. de Vest, a tuna), a cărui ultimă formă indică o confuzie cu dudui); durăt (var. durăit, duruit), s.n. (Mold., larmă, harababură); durăitură, s.f. (harababură); duruitoare (var. durăitoare), s.f. (morişcă; cascadă); durduca, vb. (a învîrti), rezultat din încrucişarea cu durdă; durdulica, vb. (Trans., a învîrti), cuvînt identic cu cel anterior, cu infixul expresiv -li; durligi, s.m. pl. (Mold., picioare), pare o încrucişare a lui durigă cu tîrlici (cf. Bogrea, Dacor., IV, 812).
(Dicţionarul etimologic român)
dur (dúră), adj. – Tare, aspru. Lat. durus (sec. XIX). – Der. dura, vb. (a ţine, a fi, a dăinui); duritate, s.f. (tărie, rezistenţă); durabil, adj. (care durează); durabilitate, s.f. (trăinicie, rezistenţă); durată, s.f. (interval, răstimp), din it. durata, sau traducere din fr. durée.
(Dicţionarul etimologic român)
durá (duréz, durát), vb. – 1. A ciopli lemnul. – 2. A edifica, a construi. – Mr. dor, durari. Lat. dolāre (Cihac, I, 84; Puşcariu 560; Candrea-Dens., 524; REW 2718), cf. alb. duruem, calabr. dulare, sp. dolar. – Der. durătură, s.f. (surcele de cioplitură, aşchii).
(Dicţionarul etimologic român)
DUR, -Ă adj. 1. Tare, solid; greu de străpuns, de zgâriat. ♢ (Fon.) Consoană dură = consoană care nu are nici un element palatal în articulaţia ei. 2. (Despre ape) Bogat în săruri, cu mare proporţie de săruri. 3. (Fig.) Aspru; crud, neomenos. [< fr. dur, it. duro, lat. durus].
(Dicţionar de neologisme)
DURÁ vb. I. tr. 1. A ţine, a se desfăşura un anumit timp, o anumită perioadă. 2. A dăinui, a se menţine. 3. A se menţine în viaţă, a trăi. 4. (Despre obiecte) A fi trainic, tare, rezistent, durabil. [< fr. durer, it., lat. durare].
(Dicţionar de neologisme)
DUR1 adj. (muz.) major. (< germ. dur)
(Marele dicţionar de neologisme)
DUR2, -Ă adj. 1. (despre corpuri) tare, solid; greu de străpuns, de zgâriat. ♦ consoană ~ă = consoană care nu are nici un element palatal în articulaţia ei. 2. (despre ape) cu mare proporţie de săruri de calciu şi magneziu. 3. (fig.) aspru; crud, brutal. (< fr. dur, lat. durus)
(Marele dicţionar de neologisme)
DURÁ vb. tr. 1. a ţine, a se desfăşura un anumit timp. 2. a dăinui, a persista, a fi rezistent, durabil. (< fr. durer, lat. durare)
(Marele dicţionar de neologisme)
de-a dúra loc. adv.
(Dicţionar ortografic al limbii române)
dur adj. m., pl. duri; f. sg. dúră, pl. dúre
(Dicţionar ortografic al limbii române)
dúra/dur interj.
(Dicţionar ortografic al limbii române)
durá (a construi, a face, a se desfăşura în timp) vb., ind. prez. 1 sg. duréz, 3 sg. şi pl. dureáză
(Dicţionar ortografic al limbii române)
dúră s. f., g.-d. art. dúrei; pl. dúre
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
DUR adj. 1. v. tare. 2. agresiv, bătăios, brutal, coleric, impulsiv, iute, nestăpânit, violent, (fam. fig.) belicos. (Un om, un temperament ~.)
(Dicţionar de sinonime)
DUR adj. v. major.
(Dicţionar de sinonime)
DUR adj. v. câinesc, drastic, greu, răstit, ridicat, sever, tare.
(Dicţionar de sinonime)
DUR adj., adv. v. aprig, aspru, barbar, brutal, câinos, crâncen, crud, crunt, cumplit, feroce, fioros, hain, inuman, necruţător, neiertător, neîmblânzit, neînduplecat, neîndurat, neîndurător, nemilos, neomenos, neuman, rău, sălbatic, sângeros, violent.
(Dicţionar de sinonime)
DURÁ vb. v. construi.
(Dicţionar de sinonime)
DURÁ vb. 1. v. dăinui. 2. v. menţine. 3. a ţine. (Spectacolul ~ două ore.) 4. a se păstra, a rezista, a ţine. (O încălţăminte care ~ mult.)
(Dicţionar de sinonime)
DÚRĂ s. v. rotiţă.
(Dicţionar de sinonime)
Antonime:
Dur ≠ moale, maleabil
(Dicţionar de antonime)
A dura ≠ a strica, a demola
(Dicţionar de antonime)