dușman

DUŞMÁN, -Ă, duşmani, -e, s.m. şi f., adj. 1. (Persoană) care are o atitudine ostilă, răuvoitoare faţă de ceva sau de cineva, care urăşte ceva sau pe cineva; vrăjmaş. 2. Inamic (1) (în război). [Acc. şi: (reg.) dúşman] – Din tc. düşman.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

DUŞMÁN¹ ~ă (~i, ~e) 1) v. DUŞMĂNOS. 2) Care ţine de duşman; propriu duşmanului. /<turc. düşman
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

DUŞMÁN² ~ă (~i, ~e) m. şi f. 1) Fiecare dintre persoanele care sunt legate printr-un sentiment de duşmănie reciprocă, privite în raport una faţă de alta; vrăjmaş; inamic. ~ de moarte. 2) Fiecare dintre părţile beligerante implicate într-un conflict armat, privite în raport una faţă de alta; inamic; vrăjmaş. /<turc. düşman
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

duşmán (-ni), s.m. – Inamic, vrăjmaş. – Mr. dusman. Tc. (per.) düşmen (Roesler 591; Miklosich, Türk. Elem., I, 288; Şeineanu, II, 165; Lokotsch 554; Ronzevalle 90), cf. alb., bg., sb. dušman. – Der. duşmancă, s.f. (inamică, vrăjmaşă); duşmănesc, adj. (privitor la duşmani; duşmănos); duşmăneşte, adv. (cu duşmănie, ostil); duşmănos, adj. (ostil); duşmăni, vb. (a fi ostil; a urî; a învrăjbi); duşmănie, s.f. (vrăjmăşie); înduşmăni, vb. (a învrăjbi).
(Dicţionarul etimologic român)

duşmán s. m., adj. m., pl. duşmáni; f. sg. duşmánă, pl. duşmáne
(Dicţionar ortografic al limbii române)

---

Sinonime:
DUŞMÁN s., adj. adversar, inamic, potrivnic, vrăjmaş, (pop.) pizmaş, pizmuitor, (înv. şi reg.) pizmătar, pizmătareţ, (înv.) neamic, neprieten, nepriitor, pârâş, sculător. (Armata ~; e un ~ de temut.)
(Dicţionar de sinonime)

---

Antonime:
Duşman ≠ aliat, amic, prieten
(Dicţionar de antonime)