egumeni

EGÚMEN, -Ă, egumeni, -e, s.m. şi f. Stareţ(ă). – Din ngr. igúmenos.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

EGUMENÍ, egumenesc, vb. IV. Intranz. (Rar) A conduce o mănăstire; a stăreţi. – Din egumen.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

EGÚMEN ~ă (~i, ~e) m. şi f. Persoană căreia i s-a încredinţat conducerea unei mănăstiri. /<ngr. egúmenos
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

egúmen (egúmeni), s.m. – Superior al unei mănăstiri de călugări ortodocşi. Erau numiţi de episcopi (începînd cu Miron Barnovski, 1627, de călugării înşişi) şi prezentaţi Domnului de Marele Sfetnic sau Logofăt. De la constituţia lui Constantin Mavrocordat (1734) au fost desemnaţi de mitropolit şi confirmaţi de Domnitor. – Var. igumen. Mt. igumin. Ngr. ἠγούμενος, cf. bg. igumen (Conev 108). – Der. egumenie, s.f. (demnitate de egumen), din ngr. ἠγουμενία; egumenesc, adj. (propriu unui egumen).
(Dicţionarul etimologic român)

egúmen s. m., pl. egúmeni
(Dicţionar ortografic al limbii române)

egumení vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. egumenésc, imperf. 3 sg. egumeneá; conj. prez. 3 sg. şi pl. egumeneáscă
(Dicţionar ortografic al limbii române)

---

Sinonime:
EGÚMEN s. v. stareţ.
(Dicţionar de sinonime)

EGUMENÍ vb. (BIS.) a stăreţi.
(Dicţionar de sinonime)