eocen

EOCÉN, -Ă, eoceni, -e, s.n. î. S.n. Epocă geologică cuprinsă în prima parte a perioadei paleogene, caracterizată mai ales prin existenţa numuliţilor, lamelibranhiatelor, gasteropodelor, echinidelor şi mamiferelor. 2. Adj. Care se referă la epoca eocenului (1). [Pr.: e-o-] – Din fr. éocène.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

EOCÉN n. Epoca a doua a perioadei paleogene, caracterizată prin anumite specii de numuliţi, gasteropode, echinide şi mamifere. /<fr. éocene
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

EOCÉN s.n. Epoca (seria) mijlocie a paleogenului. // adj. Care aparţine acestei epoci. [Pron. e-o-. / < fr. eocène, cf. gr. eos – auroră, kainos – recent].
(Dicţionar de neologisme)

EOCÉN, -Ă, eoceni, -e, adj., s.n. (Din) epoca mijlocie a paleogenului. (din fr. éocène)
(Marele dicţionar de neologisme)

eocén adj. m. (sil. e-o-), pl. eocéni; f. sg. eocénă, pl. eocéne
(Dicţionar ortografic al limbii române)

eocén s. n. (sil. e-o-)
(Dicţionar ortografic al limbii române)