falca

FÁLCĂ, fălci, s.f. 1. Fiecare dintre cele două oase ale feţei în care sunt fixaţi dinţii; (la oameni) maxilar; (la animale) mandibulă. ♢ Expr. Cu o falcă în cer şi (cu) alta (sau una) în pământ = a) (în basme) cu gură enormă, larg deschisă pentru a înghiţi tot ce-i iese în cale; b) foarte furios, gata să se certe cu violenţă. ♦ Partea inferioară a obrazului. ♦ (La insecte) Maxilă. 2. (Tehn.) Element al unui dispozitiv sau al unei maşini, care serveşte la prinderea unui obiect, a unui material etc., la sfărâmarea ori deformarea unui material etc. – Refăcut din fălci (pl. înv. al lui falce < lat. falx, -cis).
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

FÁLC//Ă fălci f. 1) Fiecare dintre cele două oase ale feţei în care sunt fixaţi dinţii; maxilar. ~a de sus. ~a de jos. ♢ Cu o ~ în cer şi (cu) alta în pământ a) cu gura larg deschisă; b) cuprins de mânie; foarte furios. 2) Fiecare dintre cele două părţi inferioare ale obrajilor. 3) Element al unui dispozitiv sau al unei maşini cu ajutorul căruia se prinde sau se strânge un obiect. [G.-D. fălcii] /<lat. falx, ~cis
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

fálcă (fắlci), s.f. – 1. Mandibulă. – 2. Obraz, faţă. – 3. Menghină. – 4. Braţ al loitrei căruţei. – 5. Talpă la sanie. – Mr., megl. falcă. Lat. falx, falcem „seceră”. Rezultatul normal, falce (cf. it. falce, prov. faus, fr. faux, cat. falx, fals, sp. falce, hoz, port. fouce) s-a păstrat numai cu sensul lat. med. falcata (Mold., suprafaţă egală cu 14323 m2); este însă evident că trebuie să fi circulat şi în trecut, cu sensul de „seceră”. Schimbarea semantică de la „seceră” la „falcă” se explică prin forma caracteristică a mandibulei (cf. sard. cavanu „mandibulă”, cavana „seceră”); dar această schimbare apare numai în rom. şi în alb. fëljkinë ‹ *falcinea. Diferenţierea fonetică între falce şi falcă se explică în general plecîndu-se de la un lat. *falca pentru ultima formă (Puşcariu 575; Candrea-Dens., 542; Densusianu, GS, II, 315; REW 3175; DAR), cf. şi rezultatul prov. falco „bucă”; este însă posibil şi să fie vorba de un sing. reconstituit pe baza pl. fălci ‹ falce. Der. lui falce din mag. falka „bucată” (Dumke, Jb., XIX, 76) nu este posibilă, cf. Drăganu, Dacor., VII, 214. Der. fălcar, s.m. (la ham, căpeţea); fălcăriţă, s.f. (tetanos), numit datorită contragerii musculare care îl împiedică pe bolnav să închidă gura; fălcată, s.f. (plantă, Dorycnium herbaceum); fălcău, s.m. (lăudăros), încrucişare a lui falcă cu fulău ‹ *fălău; fălcea, s.f. (talpă de sanie; stinghii de lemn ce leagă scîndurele care formează fundul carului; la războiul de ţesut, cele două braţe ale vatalelor; la car, piesă a piscului; la meliţă, cele două scîndurele în care intră meliţa; braţ lateral la afetul tunului); fălcer, s.m. (Mold., cositor care lucrează în acord), de la falce; fălcos, adj. (cu fălci mari; mîncău); fălcuţă, s.f. (stinghie de pe fundul carului). – Din rom. provin rut. falĭča „măsură de suprafaţă” şi falĭčarĭ „muncitor” (Miklosich, Wander., 20; Candrea, Elemente, 404).
(Dicţionarul etimologic român)

a-i cădea falca / faţa expr. a fi surprins / uluit. (Notă: Definiţia este preluată din Dicţionar de argou al limbii române, Editura Niculescu, 2007)
(Alte dicţionare)

fálcă s. f., g.-d. art. fălcii; pl. fălci
(Dicţionar ortografic al limbii române)

---

Sinonime:
FÁLCĂ s. (ANAT.) 1. v. maxilar. 2. v. mandibulă. 3. v. maxilă.
(Dicţionar de sinonime)