fenomenologie
FENOMENOLOGÍE s.f. 1. Curent în filozofie care îşi propune să studieze fenomenele conştiinţei prin prisma orientării şi a conţinutului lor, făcând abstracţie de omul real, de activitatea lui psihică concretă şi de mediul social. 2.(La Hegel) Teorie filozofică în care se afirmă primatul conştiinţei asupra existenţei şi se încearcă în mod raţional descrierea procesului dezvoltării conştiinţei. 3. Studiu descriptiv al unui ansamblu de fenomene, aşa cum se manifestă ele în timp şi spaţiu. – Din fr. phénoménologie.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
FENOMENOLOGÍE f. Ramură a filozofiei idealiste, care se ocupă cu studiul fenomenelor ca esenţă de ordin spiritual, nelegate de lumea materială. [Art. fenomenologia; G.-D. fenomenologiei; Sil. -gi-e] /<fr. phénoménologie
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
FENOMENOLOGÍE s.f. Studiu descriptiv al unui ansamblu de fenomene, astfel cum se manifestă ele în timp şi spaţiu. ♦ Termen în filozofia lui Hegel care denumeşte teoria despre dezvoltarea conştiinţei umane, înţeleasă ca formă a autodezvoltării „spiritului absolut”. ♦ Curent filozofic idealist contemporan, întemeiat de gânditorul german Edmund Husserl (1859-1938), care reduce „obiectul” la „fenomen”, considerat ca esenţă de ordin spiritual şi ca dat ultim şi nemijlocit al conştiinţei, independent de existenţa obiectivă şi de experienţa senzorială. [Gen. -iei. / < fr. phénoménologie].
(Dicţionar de neologisme)
FENOMENOLOGÍE s. f. 1. studiu descriptiv al unui ansamblu de fenomene, aşa cum se manifestă ele în timp şi spaţiu. 2. (la Hegel) descrierea istoriei spirituale a conştiinţei, care se ridică de la certitudinea senzorială la „ştiinţa absolută”. 3. curent filozofic idealist, întemeiat de E. Husserl, care reduce „obiectul” la „fenomen”, considerat ca esenţă de ordin spiritual şi ca dat ultim şi nemijlocit al conştiinţei, independent de existenţa obiectivă şi de experienţa senzorială. (< fr. phénoménologie)
(Marele dicţionar de neologisme)
fenomenologíe s. f., art. fenomenología, g.-d. fenomenologíi, art. fenomenologíei
(Dicţionar ortografic al limbii române)
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
FENOMENOLOGÍE f. Ramură a filozofiei idealiste, care se ocupă cu studiul fenomenelor ca esenţă de ordin spiritual, nelegate de lumea materială. [Art. fenomenologia; G.-D. fenomenologiei; Sil. -gi-e] /<fr. phénoménologie
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
(Dicţionar de neologisme)
FENOMENOLOGÍE s. f. 1. studiu descriptiv al unui ansamblu de fenomene, aşa cum se manifestă ele în timp şi spaţiu. 2. (la Hegel) descrierea istoriei spirituale a conştiinţei, care se ridică de la certitudinea senzorială la „ştiinţa absolută”. 3. curent filozofic idealist, întemeiat de E. Husserl, care reduce „obiectul” la „fenomen”, considerat ca esenţă de ordin spiritual şi ca dat ultim şi nemijlocit al conştiinţei, independent de existenţa obiectivă şi de experienţa senzorială. (< fr. phénoménologie)
(Marele dicţionar de neologisme)
fenomenologíe s. f., art. fenomenología, g.-d. fenomenologíi, art. fenomenologíei
(Dicţionar ortografic al limbii române)