FLUORESCÉNT, -Ă, fluorescenţi, -te, adj. Care prezintă fluorescenţă; bazat pe fluorescenţă. ♢ Tub fluorescent = izvor de lumină bazat pe principiul descărcării electrice într-un amestec de gaze şi vapori de mercur aflat într-un tub de sticlă. [Pr.: flu-o-] – Din fr. fluorescent.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
FLUORESCÉNŢĂ, fluorescenţe, s.f. Proprietatea pe care o au unele substanţe de a emite lumină cât timp sunt iradiate cu radiaţii luminoase sau ultraviolete. [Pr.: flu-o-] – Din fr. fluorescence.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
FLUORESCÉN//T ~tă (~ţi, ~te) Care prezintă fluorescenţă; bazat pe fluorescenţă. Corp ~. ♢ Tub ~ sursă de lumină bazată pe principiul descărcării într-un amestec de gaze şi vapori de mercur, aflaţi în interiorul unui tub de sticlă. [Sil. flu-o-] /<fr. fluorescent
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
FLUORESCÉNŢ//Ă ~e f. fiz. Însuşire a unor substanţe de a emite lumină sub acţiunea unor surse exterioare de energie (radiaţii luminoase, ultraviolete etc.). [Sil. flu-o-] /<fr. fluorescence
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
FLUORESCÉNT, -Ă adj. Care devine luminos sub acţiunea unei lumini exterioare; care prezintă fluorescenţă. ♢ Tub fluorescent = izvor de lumină bazat pe principiul descărcării electrice în vapori de mercur aflaţi într-un tub de sticlă. [Pron. flu-o-res-cent. / < fr. fluorescent].
(Dicţionar de neologisme)
FLUORESCÉNŢĂ s.f. Transformarea luminii în radiaţii luminoase sau ultraviolete sub influenţa anumitor substanţe. [Pron. flu-o-res-cen-. / < fr. fluorescence].
(Dicţionar de neologisme)
FLUORESCÉNT, -Ă adj. (despre substanţe) care prezintă fluorescenţă; bazat pe fluorescenţă. o tub ~ = izvor de lumină bazat pe principiul descărcării electrice în vapori de mercur aflaţi într-un tub de sticlă. (< fr. fluorescent)
(Marele dicţionar de neologisme)
FLUORESCÉNŢĂ s. f. proprietate a unor substanţe de a emite lumină sub influenţa unor radiaţii electromagnetice. (< fr. fluorescence)
(Marele dicţionar de neologisme)
fluorescént adj. m. (sil. flu-o-), pl. fluorescénţi; f. sg. fluorescéntă, pl. fluorescénte
(Dicţionar ortografic al limbii române)
fluorescénţă s. f. (sil. flu-o-), g.-d. art. fluorescénţei; pl. fluorescénţe
(Dicţionar ortografic al limbii române)
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
FLUORESCÉNŢĂ, fluorescenţe, s.f. Proprietatea pe care o au unele substanţe de a emite lumină cât timp sunt iradiate cu radiaţii luminoase sau ultraviolete. [Pr.: flu-o-] – Din fr. fluorescence.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
FLUORESCÉNŢ//Ă ~e f. fiz. Însuşire a unor substanţe de a emite lumină sub acţiunea unor surse exterioare de energie (radiaţii luminoase, ultraviolete etc.). [Sil. flu-o-] /<fr. fluorescence
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
FLUORESCÉNT, -Ă adj. Care devine luminos sub acţiunea unei lumini exterioare; care prezintă fluorescenţă. ♢ Tub fluorescent = izvor de lumină bazat pe principiul descărcării electrice în vapori de mercur aflaţi într-un tub de sticlă. [Pron. flu-o-res-cent. / < fr. fluorescent].
(Dicţionar de neologisme)
FLUORESCÉNŢĂ s.f. Transformarea luminii în radiaţii luminoase sau ultraviolete sub influenţa anumitor substanţe. [Pron. flu-o-res-cen-. / < fr. fluorescence].
(Dicţionar de neologisme)
FLUORESCÉNT, -Ă adj. (despre substanţe) care prezintă fluorescenţă; bazat pe fluorescenţă. o tub ~ = izvor de lumină bazat pe principiul descărcării electrice în vapori de mercur aflaţi într-un tub de sticlă. (< fr. fluorescent)
(Marele dicţionar de neologisme)
FLUORESCÉNŢĂ s. f. proprietate a unor substanţe de a emite lumină sub influenţa unor radiaţii electromagnetice. (< fr. fluorescence)
(Marele dicţionar de neologisme)
fluorescént adj. m. (sil. flu-o-), pl. fluorescénţi; f. sg. fluorescéntă, pl. fluorescénte
(Dicţionar ortografic al limbii române)
fluorescénţă s. f. (sil. flu-o-), g.-d. art. fluorescénţei; pl. fluorescénţe
(Dicţionar ortografic al limbii române)