FLUTURÁ, flútur, vb. I. 1. Intranz. (Despre insecte, păsări etc.) A mişca, a bate din aripi; p. ext. a zbura. 2. Intranz. (Despre steaguri, haine, plete etc.) A se mişca, a se legăna în vânt; a fâlfâi. 3. Intranz. (Reg.; cu determinările „din cap” sau „din coarne”) A mişca, a scutura, a da din cap sau (despre vite) din coarne. ♢ Compus: flutură- vânt s.m. invar. = om neserios, nestatornic, derbedeu, vagabond. 4. Tranz. A mişca un obiect încoace şi încolo, a agita în aer, a face să fâlfâie; a fluştura. ♦ A învârti prin aer (ameninţător) o sabie, un băţ etc. – Din fluture.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
FLÚTURE, fluturi, s.m. 1. Nume generic dat insectelor din ordinul lepidopterelor, care au corpul bombat sau alungit şi catifelat, patru aripi membranoase, acoperite cu solzi mărunţi de culori diferite şi un aparat bucal adaptat pentru supt, a căror larvă este o omidă. ♢ Compuse: fluture-de-mătase = fluture a cărui larvă produce firele de mătase; vierme-de-mătase (Bombix mori); fluture-alb sau fluture-de-varză = albiliţă; fluture-roşu = fluture cu aripi roşii şi cu baza aripilor neagră (Vanessa urticae). ♦ Fig. (Fam; la pl.) Idei curioase şi extravagante; toane. 2. (La pl.) Disc de metal mic şi sclipitor, care se coase ca ornament pe unele obiecte de îmbrăcăminte (femeieşti); fluturaş, paietă. 3. (Tehn.) Disc care se roteşte în jurul unui diametru şi care, montat într-o conductă, serveşte la reglarea cantităţii de carburant care intră într-un carburator. 4. (Sport) Procedeu tehnic de înot caracterizat prin mişcarea simetrică şi simultană a braţelor, asemănător cu fluturarea unor aripi: probă de înot în care se foloseşte acest procedeu. [Var.: flútur s.m.] – Probabil lat. *flutulus. Cf. alb. f l u t u r ë.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
A FLUTURÁ1 flútur 1. intranz. 1) (despre pânze, plete etc.) A se mişca neregulat (sub acţiunea vântului); a fâlfâi. 2) (despre păsări, animale) A face mişcări dintr-o parte în alta (cu aripile, cu coarnele etc.). 3) (despre fulgere) A apărea pentru o clipă. 2. tranz. (obiecte) A agita în aer. ~ batista. ~ sabia. ♢ Flutură-vânt calificativ depreciativ, atribuit unei persoane nestatornice şi neserioase. /Din fluture
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
FLÚTUR//E ~i m. 1) Insectă cu corpul alungit, cu patru aripi catifelate (divers şi viu colorate), care, în stadiul larvar, e o omidă. ♢ ~ albastru (sau de varză) fluture de talie medie, a cărui larvă atacă frunzele de varză şi conopidă; albiliţă. 2) la pl. Disc mic, subţire şi lucios (din metal, sticlă etc.), aplicat pe îmbrăcăminte în scopuri decorative; paietă; şic. 3) la pl. fig. Idei stranii. Are ~i în cap. 4) Procedeu de înot prin care braţele execută o mişcare asemănătoare cu fluturarea aripilor. /Cuv. autoht.
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
fluturá (flútur, fluturát), vb. – 1. A zburătăci, a roi. – 2. A fîlfîi, a se legăna în văzduh. – 3. A mişca, a clătina. – 4. (Înv.) A înnebuni. – 5. (Rar) A fluiera. – Mr. flutur, fluturare. Creaţie expresivă, care reprezintă ideea de zbor clătinat, ca cel al fluturelui, cf. fil, ca şi arab. furfûr, germ. Fleder-, Flitter, it. flùtola (Battisti, III, 1661), it. farfalla, prov. parpaillot, şi de asemenea sp. farfullar, refunfuñar. Nu se poate stabili dacă, în rom. der. verbal este anterior sau posterior lui fluture (mr. f(l)itur(ă), flutur, frutur), s.m. (insectă cu corpul alungit şi patru aripi de culori diferite; samară; paietă, bob de metal strălucitor); vb. s-a format, mai probabil direct pe baza expresiei imitative *fîltura, cu suf. de asemenea expresiv -ura, cf. gudura, scutura, scăpăra, vîntura. Mai puţin probabilă este der. directă din lat., care a fost propusă adesea, plecîndu-se de la corespondenţa cu alb. fljuturoń „a zburătăci”, fljuturë, frutul „fluture” (cuvinte care par der. din rom.) şi it. fiutola „fluture de noapte” (poate în loc de frottola). Totuşi, s-au menţionat ca etimoane posibile lat. *fluctulāre „a fluctua” (Diez, II, 22; Meyer 100; REW 3384; DAR; Rosetti, I, 167; cf. în contra Graur, BL, V, 98),în care tratamentul lui ct ar fi greu de explicat; sau lat. *flutulāre, de la flutāre „a pluti” (Candrea, Rom., XXXI, 310; Candrea, Éléments, 96; Candrea-Dens., 610; Puşcariu 626; cf. Densusianu, GS, II, 321) a cărui soluţie ar fi posibilă, dacă nu ar fi atît de evidentă apartenenţa la familia expresivă, cu toţi der. săi. Scriban, Archiva, XLI, 48, propunea o origine gepidică; numai Iordan, BF, II, 170, admite origine expresivă. Der. fluştura, vb. (a fîlfîi, a se legăna în văzduh; a se clătina; a agita, a mişca; a fluiera), cu infix expresiv, ca în flişc; flu(ş)turatic, adj. (uşuratic, neserios; frivol, inconstant; nebun, ţicnit), pentru al cărui ultim sens, astăzi înv., cf. sp. chiflado; fluturaş, s.m. (dim. al lui fluture; paietă); înflutura, vb. (a împodobi cu paiete). După Puşcariu, Dacor., IV, 683, fluştura ar fi un der. din lat. *floscalia „pleavă”, de la floscŭlus, ipoteză imposibilă din toate punctele de vedere. – Din rom. provin alb. fljuturoń „a zburătăci”, fljuturë „fluture”, bg. flutur, flotore „paietă” (Capidan, Raporturile, 221), cu var. furtúlki, luturka (Bernard 43), şi ngr. φλετουράω „a sări”, φουλτράω „a zbura”.
(Dicţionarul etimologic român)
a avea fluturi în stomac expr. a fi îndrăgostit (Notă: Definiţia este preluată din Dicţionar de argou al limbii române, Editura Niculescu, 2007)
(Alte dicţionare)
flútură-vânt s. m. invar.
(Dicţionar ortografic al limbii române)
flúture de mătáse s. m. + prep. + s. f.
(Dicţionar ortografic al limbii române)
fluturá vb., ind. prez. 1 sg. flútur, 3 sg. şi pl. flútură
(Dicţionar ortografic al limbii române)
flúture-róşu s. m.
(Dicţionar ortografic al limbii române)
flúture de várză s. m. + prep. + s. f.
(Dicţionar ortografic al limbii române)
flúture-álb s. m.
(Dicţionar ortografic al limbii române)
flúture s. m., art. flúturele; pl. flúturi
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
FLUTURÁ vb. 1. a fâlfâi. (Steagul ~ în vânt.) 2. a agita, a clătina, a fâlfâi, (înv. şi reg.) a pălăi, a pălălăi, (reg.) a mătăhăi, a mătălăi. (A ~ batista la despărţirea de cineva.)
(Dicţionar de sinonime)
FLUTURE-ÁLB s. v. albiliţă, fluture-de-varză.
(Dicţionar de sinonime)
FLÚTURE s. 1. (ENTOM.) lepidopter. 2. (ENTOM.) fluture-cap-de-mort (Acherontia atropos) v. cap-de-mort; fluture-de-mătase v. vierme-de-mătase; fluture-de-varză v. albiliţă; fluture-inelat v. inelar; fluture-roşu (Vanessa urticae) = (reg.) urzicar. 3. v. paietă.
(Dicţionar de sinonime)
FLÚTURE s. v. fulg.
(Dicţionar de sinonime)
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
FLÚTURE, fluturi, s.m. 1. Nume generic dat insectelor din ordinul lepidopterelor, care au corpul bombat sau alungit şi catifelat, patru aripi membranoase, acoperite cu solzi mărunţi de culori diferite şi un aparat bucal adaptat pentru supt, a căror larvă este o omidă. ♢ Compuse: fluture-de-mătase = fluture a cărui larvă produce firele de mătase; vierme-de-mătase (Bombix mori); fluture-alb sau fluture-de-varză = albiliţă; fluture-roşu = fluture cu aripi roşii şi cu baza aripilor neagră (Vanessa urticae). ♦ Fig. (Fam; la pl.) Idei curioase şi extravagante; toane. 2. (La pl.) Disc de metal mic şi sclipitor, care se coase ca ornament pe unele obiecte de îmbrăcăminte (femeieşti); fluturaş, paietă. 3. (Tehn.) Disc care se roteşte în jurul unui diametru şi care, montat într-o conductă, serveşte la reglarea cantităţii de carburant care intră într-un carburator. 4. (Sport) Procedeu tehnic de înot caracterizat prin mişcarea simetrică şi simultană a braţelor, asemănător cu fluturarea unor aripi: probă de înot în care se foloseşte acest procedeu. [Var.: flútur s.m.] – Probabil lat. *flutulus. Cf. alb. f l u t u r ë.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
FLÚTUR//E ~i m. 1) Insectă cu corpul alungit, cu patru aripi catifelate (divers şi viu colorate), care, în stadiul larvar, e o omidă. ♢ ~ albastru (sau de varză) fluture de talie medie, a cărui larvă atacă frunzele de varză şi conopidă; albiliţă. 2) la pl. Disc mic, subţire şi lucios (din metal, sticlă etc.), aplicat pe îmbrăcăminte în scopuri decorative; paietă; şic. 3) la pl. fig. Idei stranii. Are ~i în cap. 4) Procedeu de înot prin care braţele execută o mişcare asemănătoare cu fluturarea aripilor. /Cuv. autoht.
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
fluturá (flútur, fluturát), vb. – 1. A zburătăci, a roi. – 2. A fîlfîi, a se legăna în văzduh. – 3. A mişca, a clătina. – 4. (Înv.) A înnebuni. – 5. (Rar) A fluiera. – Mr. flutur, fluturare. Creaţie expresivă, care reprezintă ideea de zbor clătinat, ca cel al fluturelui, cf. fil, ca şi arab. furfûr, germ. Fleder-, Flitter, it. flùtola (Battisti, III, 1661), it. farfalla, prov. parpaillot, şi de asemenea sp. farfullar, refunfuñar. Nu se poate stabili dacă, în rom. der. verbal este anterior sau posterior lui fluture (mr. f(l)itur(ă), flutur, frutur), s.m. (insectă cu corpul alungit şi patru aripi de culori diferite; samară; paietă, bob de metal strălucitor); vb. s-a format, mai probabil direct pe baza expresiei imitative *fîltura, cu suf. de asemenea expresiv -ura, cf. gudura, scutura, scăpăra, vîntura. Mai puţin probabilă este der. directă din lat., care a fost propusă adesea, plecîndu-se de la corespondenţa cu alb. fljuturoń „a zburătăci”, fljuturë, frutul „fluture” (cuvinte care par der. din rom.) şi it. fiutola „fluture de noapte” (poate în loc de frottola). Totuşi, s-au menţionat ca etimoane posibile lat. *fluctulāre „a fluctua” (Diez, II, 22; Meyer 100; REW 3384; DAR; Rosetti, I, 167; cf. în contra Graur, BL, V, 98),în care tratamentul lui ct ar fi greu de explicat; sau lat. *flutulāre, de la flutāre „a pluti” (Candrea, Rom., XXXI, 310; Candrea, Éléments, 96; Candrea-Dens., 610; Puşcariu 626; cf. Densusianu, GS, II, 321) a cărui soluţie ar fi posibilă, dacă nu ar fi atît de evidentă apartenenţa la familia expresivă, cu toţi der. săi. Scriban, Archiva, XLI, 48, propunea o origine gepidică; numai Iordan, BF, II, 170, admite origine expresivă. Der. fluştura, vb. (a fîlfîi, a se legăna în văzduh; a se clătina; a agita, a mişca; a fluiera), cu infix expresiv, ca în flişc; flu(ş)turatic, adj. (uşuratic, neserios; frivol, inconstant; nebun, ţicnit), pentru al cărui ultim sens, astăzi înv., cf. sp. chiflado; fluturaş, s.m. (dim. al lui fluture; paietă); înflutura, vb. (a împodobi cu paiete). După Puşcariu, Dacor., IV, 683, fluştura ar fi un der. din lat. *floscalia „pleavă”, de la floscŭlus, ipoteză imposibilă din toate punctele de vedere. – Din rom. provin alb. fljuturoń „a zburătăci”, fljuturë „fluture”, bg. flutur, flotore „paietă” (Capidan, Raporturile, 221), cu var. furtúlki, luturka (Bernard 43), şi ngr. φλετουράω „a sări”, φουλτράω „a zbura”.
(Dicţionarul etimologic român)
a avea fluturi în stomac expr. a fi îndrăgostit (Notă: Definiţia este preluată din Dicţionar de argou al limbii române, Editura Niculescu, 2007)
(Alte dicţionare)
flútură-vânt s. m. invar.
(Dicţionar ortografic al limbii române)
flúture de mătáse s. m. + prep. + s. f.
(Dicţionar ortografic al limbii române)
fluturá vb., ind. prez. 1 sg. flútur, 3 sg. şi pl. flútură
(Dicţionar ortografic al limbii române)
flúture-róşu s. m.
(Dicţionar ortografic al limbii române)
flúture de várză s. m. + prep. + s. f.
(Dicţionar ortografic al limbii române)
flúture-álb s. m.
(Dicţionar ortografic al limbii române)
flúture s. m., art. flúturele; pl. flúturi
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
FLUTURÁ vb. 1. a fâlfâi. (Steagul ~ în vânt.) 2. a agita, a clătina, a fâlfâi, (înv. şi reg.) a pălăi, a pălălăi, (reg.) a mătăhăi, a mătălăi. (A ~ batista la despărţirea de cineva.)
(Dicţionar de sinonime)
FLUTURE-ÁLB s. v. albiliţă, fluture-de-varză.
(Dicţionar de sinonime)
FLÚTURE s. 1. (ENTOM.) lepidopter. 2. (ENTOM.) fluture-cap-de-mort (Acherontia atropos) v. cap-de-mort; fluture-de-mătase v. vierme-de-mătase; fluture-de-varză v. albiliţă; fluture-inelat v. inelar; fluture-roşu (Vanessa urticae) = (reg.) urzicar. 3. v. paietă.
(Dicţionar de sinonime)
FLÚTURE s. v. fulg.
(Dicţionar de sinonime)