frunte dex - definiţie, sinonime, conjugare

frunte

[Sinonime]
FRÚNTE, frunţi, s.f. 1. (La oameni) Partea superioară a feţei, formată din osul frontal, cuprinsă între sprâncene şi păr şi mărginită lateral de tâmple; (la animale) partea dinainte a capului, imediat deasupra ochilor. 2. Cap; faţă, chip. 3. Fig. (Adesea articulat) Tot ce e mai bun, mai ales, mai de seamă, ceea ce e de calitate superioară; persoană care se distinge, care se relevă primul (dintre alţii). ♢ Loc. adv. În frunte sau (loc. prep.) în fruntea cuiva (sau a ceva) = în faţă, înainte (faţă de cineva sau de ceva); fig. în locul întâi, de cinste, de conducere. ♦ Lichid obţinut la începutul unei distilări fracţionate. – Lat. frons, -ntis.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

FRÚN//TE ~ţi f. 1) Partea din faţă a capului situată deasupra ochilor. 2) fig. mai ales art. Partea mai de valoare, mai de calitate; cremă. ♢ De ~ de vază; important. [G.-D. frunţii] /<lat. frons, ~ntis
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

frúnte (frúnţi), s.f. – 1. Partea superioară a feţei. – 2. Partea superioară, cap. – 3. Parte anterioară. – 4. Parte eminentă, cremă, elită. – Mr. frămte, frînte, megl. frînte, frunti, istr. frunte. Lat. frons, frontem (Puşcariu 658; Candrea-Dens., 657; REW 3533; DAR), cf. it., port. fronte, prov., cat. front, sp. frente; cf. şi dubletul front. Der. fruntar, s.n. (scîndură care acoperă roata morii de grîu; legătură pentru frunte; curea peste fruntea calului; Trans., iconostas), cu suf. -ar (după Candrea-Dens., 658, direct din lat. *frontārium; după Pascu, Beiträge, 16, REW 3534 şi DAR, din lat. frontāle); fruntarie, s.f. (înv., frontieră), cuvînt artificial, copiat după fr. frontière; fruntaş, s.m. (persoană importantă; caporal); fruntăşie, s.f. (faptul de a fi fruntaş); fruntăşime, s.f. (adunare de fruntaşi); frunţiş, adv. (direct; public); fruntos, adj. (cu fruntea mare); înfrunta, vb. (a arunca în faţă; a dojeni; a face un afront, a sfida), menţionat din sec. XVII, der. cu pref. în- (după Candrea-Dens., 661, şi DAR, direct din lat. *infrontāre, ipoteză puţin probabilă); înfrunt, s.n. (înv., afront), creaţie artificială de Negruzzi, pe baza fr. *affront; înfruntăciune, s.f. (înv., dojenire); înfruntător, adj. (violent, aspru); înfrunţi, vb. (a începe, a tăia prima bucată); înfrunţeală, s.f. (acţiunea de a tăia prima bucată); sfruntat, adj. (obraznic, îndrăzneţ, insolent), pe baza fr. effronté. – Din rom. provine rut. fruntaš „stăpîn” (Candrea, Elemente, 402). Cf. front, fruncea.
(Dicţionarul etimologic român)

frúnte s. f., g.-d. art. frúnţii; pl. frúnţi
(Dicţionar ortografic al limbii române)



Sinonime:
MOALELE-FRÚNŢII s. v. tâmplă.
(Dicţionar de sinonime)

FRÚNTE s. 1. cap. 2. cap. (În ~ bucatelor.)
(Dicţionar de sinonime)

FRÚNTE s. v. cap, elită.
(Dicţionar de sinonime)


Cuvinte care încep cu literele: fr fru frun frunt

Cuvinte se termină cu literele: te nte unte runte