fumul
[Sinonime]
FUM fumuri, s.n. I.1. Suspensie de particule solide într-un mediu gazos, produsă în cursul arderii incomplete a materialelor combustibile (sau, artificial şi intenţionat, cu ajutorul unor substanţe chimice). ♦ Fig, Înceţoşare, tulbureală, ameţeală (provocată de alcool). 2. Cantitate de fum (I 1) pe care fumătorul o trage dintr-o dată din ţigară sau din pipă. 3. (Înv.) Gospodărie, considerată ca o grupare în jurul vetrei; familie, casă. 4. Fig. (La pl.) Îngâmfare; pretenţii nejustificate, gărgăuni. II. Canal cotit, în interiorul unei sobe, prin care circulă gazele calde înainte de a ieşi pe coş. – Lat. fumus.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
FUM1 ~uri n. 1) Produs al arderii care se ridică în atmosferă sub formă de rotocoale. ♢ Perdea de ~ strat des de fum artificial, servind pentru a camufla un obiectiv militar. 2) Cantitate de asemenea produs, provenit din arderea tutunului, pe care o inspiră dintr-o dată un fumător. A trage un ~ de ţigară. 3) ist. Casă cu tot ce este pe langă ea, împreună cu persoanele ce locuiesc într-însa; gospodărie. 4) fig. Stare a omului buimac (de băutură). 5) la pl. Ambiţie deşartă. ♢ Cu ~uri (în cap) zăpăcit. A avea ~uri a fi înfumurat şi cu pretenţii nejustificate. /<lat. fumus
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
FUM2 ~uri n. pop. Canal cu multe coturi în interiorul unei sobe, prin care trec gazele calde înainte de a ieşi în hogeag. /<lat. fumus
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
fum (fúmuri), s.n. – 1. Suspensie de particule solide într-un mediu gazos. – 2. Fumigaţie, dezinfectare. – 3. (Înv.) Cămin, casă. – 4. (Pl.) Îngîmfare, trufie. – Mr., megl. fum. Lat. fŭmus (Puşcariu 668; Candrea-Dens., 674; REW 3572; DAR), cf. it., port. fumo, prov., cat. fum, fr. (fumée), sp. humo. Sensul de „cămin, familie”, care se regăseşte şi în sp., apare în lat. medievală (Niermeyer 457). Der. fuma, vb. (a scoate fum; înv., a arde; a fuma), probabil din lat. *fŭmāre (Puşcariu 669; Candrea-Dens., 677; REW 3568; DAR), cf. mr. (a)fuma, megl. fum, istr. fumu; fumat, s.n. (obiceiul sau viciul de a fuma); fumător, adj. (înv., care fumegă); fumător, s.m. (persoană care fumează); nefumător, s.m. (persoană care nu fumează); fumar, s.n. (Trans., horn; Trans., foc care scoate mult fum); fumărie (var. fumăraie, fumăreaţă), s.f. (cantitate mare de fum); fumăriţă, s.f. (plantă, Fumaria officinalis); fumedenie, s.f. (mulţime, gloată), prin încrucişare cu sumedenie, cuvînt înv.; fumos, adj. (plin de fum); fumuriu, adj. (de culoarea fumului, gri); fumur, adj., (Munt., gri), probabil var. a cuvîntului anterior (după Puşcariu, Conv. lit., XXXIX, 303, şi DAR, de la un lat. *fumulus; cf. împotrivă Graur, BL, V, 99); fumuros, adj. (înv., efemer, trecător; vanitos, încrezut); fumărit, s.n. (dare percepută în trecut pe fiecare coş de fum); fumărar, s.m. (persoană care încasa fumăritul); înfuma, vb. (rar, a afuma); înfumura, vb. (a fi încrezut); înfumurat, adj. (încrezut). Cf. afuma, fumega.
(Dicţionarul etimologic român)
fum s. n., pl. fúmuri
(Dicţionar ortografic al limbii române)
négru de fum s. n. + prep. + s. n. (sil. -gru)
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
FUMUL-PĂMÂNTULUI s. v. fumăriţă.
(Dicţionar de sinonime)
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
FUM1 ~uri n. 1) Produs al arderii care se ridică în atmosferă sub formă de rotocoale. ♢ Perdea de ~ strat des de fum artificial, servind pentru a camufla un obiectiv militar. 2) Cantitate de asemenea produs, provenit din arderea tutunului, pe care o inspiră dintr-o dată un fumător. A trage un ~ de ţigară. 3) ist. Casă cu tot ce este pe langă ea, împreună cu persoanele ce locuiesc într-însa; gospodărie. 4) fig. Stare a omului buimac (de băutură). 5) la pl. Ambiţie deşartă. ♢ Cu ~uri (în cap) zăpăcit. A avea ~uri a fi înfumurat şi cu pretenţii nejustificate. /<lat. fumus
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
fum (fúmuri), s.n. – 1. Suspensie de particule solide într-un mediu gazos. – 2. Fumigaţie, dezinfectare. – 3. (Înv.) Cămin, casă. – 4. (Pl.) Îngîmfare, trufie. – Mr., megl. fum. Lat. fŭmus (Puşcariu 668; Candrea-Dens., 674; REW 3572; DAR), cf. it., port. fumo, prov., cat. fum, fr. (fumée), sp. humo. Sensul de „cămin, familie”, care se regăseşte şi în sp., apare în lat. medievală (Niermeyer 457). Der. fuma, vb. (a scoate fum; înv., a arde; a fuma), probabil din lat. *fŭmāre (Puşcariu 669; Candrea-Dens., 677; REW 3568; DAR), cf. mr. (a)fuma, megl. fum, istr. fumu; fumat, s.n. (obiceiul sau viciul de a fuma); fumător, adj. (înv., care fumegă); fumător, s.m. (persoană care fumează); nefumător, s.m. (persoană care nu fumează); fumar, s.n. (Trans., horn; Trans., foc care scoate mult fum); fumărie (var. fumăraie, fumăreaţă), s.f. (cantitate mare de fum); fumăriţă, s.f. (plantă, Fumaria officinalis); fumedenie, s.f. (mulţime, gloată), prin încrucişare cu sumedenie, cuvînt înv.; fumos, adj. (plin de fum); fumuriu, adj. (de culoarea fumului, gri); fumur, adj., (Munt., gri), probabil var. a cuvîntului anterior (după Puşcariu, Conv. lit., XXXIX, 303, şi DAR, de la un lat. *fumulus; cf. împotrivă Graur, BL, V, 99); fumuros, adj. (înv., efemer, trecător; vanitos, încrezut); fumărit, s.n. (dare percepută în trecut pe fiecare coş de fum); fumărar, s.m. (persoană care încasa fumăritul); înfuma, vb. (rar, a afuma); înfumura, vb. (a fi încrezut); înfumurat, adj. (încrezut). Cf. afuma, fumega.
(Dicţionarul etimologic român)
fum s. n., pl. fúmuri
(Dicţionar ortografic al limbii române)
négru de fum s. n. + prep. + s. n. (sil. -gru)
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
FUMUL-PĂMÂNTULUI s. v. fumăriţă.
(Dicţionar de sinonime)