furcă dex - definiţie, sinonime, conjugare

furcă

[Sinonime]
FÚRCĂ, furci, s.f. 1. Unealtă agricolă formată dintr-o prăjină de lemn sau de oţel terminată cu doi sau trei dinţi (încovoiaţi), folosită pentru strângerea fânului, clăditul şirelor, strângerea gunoiului, a băligarului etc. s Expr. Parc-ar fi puse (sau adunate) cu furca, se spune despre lucruri aşezate în dezordine, nesortate. ♦ Cantitate de fân cât se poate lua într-o furcă (1). 2. (În sintagme) Nume dat unor unelte sau obiecte asemănătoare cu furca (1): a) furca telefonului = partea aparatului de telefon pe care stă receptorul; b) furca pieptului = extremitatea inferioară a sternului, cu cele două cartilaje costale fixate de el; lingura pieptului, lingurea; c) furca gâtului = extremitatea superioară a sternului, cu cele două clavicule fixate de el; d) furca puţului (sau fântânii) = stâlpul de care se sprijină cumpăna; e) furca scrânciobului = stâlpul orizontal de care este fixat scrânciobul; f) furca drumului = răspântie. ♦ (Înv.) Spânzurătoare în formă de furcă (1) cu doi dinţi. 3. Vergea de lemn la capătul căreia se leagă caierul pentru a fi tors. ♢ Expr. A se certa furcă = a se certa foarte tare. A da (cuiva) de furcă = a face (pe cineva) să-şi bată capul cu chestiuni greu de rezolvat. A avea de furcă cu cineva (sau cu ceva) = a avea mult de luptat cu cineva (sau cu ceva), a avea dificultăţi. (Pop.) A avea stupit la furcă = a avea uşurinţă la vorbă, a vorbi mult şi cu plăcere, a avea chef de vorbă. 4. Furcărie. 5. Organ al maşinii de filat, cu ajutorul căruia se produce torsionarea fibrelor. 6. Fiecare dintre stâlpii groşi de stejar de care se prind cosoroabele şi care susţin acoperişul şi pereţii caselor ţărăneşti din paiantă. – Lat. furca.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

FÚR//CĂ ~ci f. 1) Unealtă agricolă formată din câţiva dinţi curbaţi, fixaţi într-o coadă de lemn, folosită la diferite lucrări. ~ de fier. 2) Cantitate de material care poate fi luată dintr-o singură dată cu această unealtă. 3) Unealtă constând dintr-o vergea de lemn la capătul căreia se pune caierul, pentru a-l toarce. 4) Obiect cu o parte bifurcată. ♢ ~ca telefonului parte componentă a aparatului de telefon pe care se pune receptorul. 5) Fiecare dintre stâlpii de care se fixează grinzile şi care susţin acoperişul şi pereţii unei case ţărăneşti. /<lat. furca
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

fúrcă (fúrci), s.f. – 1. Unealtă agricolă formată dintr-o prăjină de lemn terminată cu doi sau trei dinţi încovoiaţi. – 2. Furcoi. – 3. Cantitate de fîn care se poate lua cu furca sau furcoiul. – 4. Muncă agricolă făcută cu furca sau furcoiul. 5. Spînzurătoare. – 6. Stîlp sau băţ de care se sprijină cumpăna puţului. – 7. Crăcană, par de susţinere a unei greutăţi, a unei crengi etc. – 8. Stern, os al pieptului. – 9. Stîlp, par, ţăruş. – 10. Suport al sulului de urzeală, la războiul de ţesut. – 11. Răscruce, bifurcaţie. – 12. La car, loitră. – 13. Vergea de lemn la capătul căreia se leagă caierul pentru a fi tors. – Mr., megl. furcă, istr. furke. Lat. fŭrca (Puşcariu 678; Candrea-Dens., 693; REW 3593; DAR; Densusianu, GS, II, 317), cf. alb. furkë (Meyer 111; Philippide, II, 643; ar putea proveni din rom.), it., prov., cat., port. forca, fr. fourche, sp. horca. Der. furcărie, s.f. (Mold., şezătoare la care femeile torc lînă); furcătură, s.f. (bifurcaţie), cu suf. -tură (după Candrea-Dens., 696 şi DAR, de la un lat. *fŭrcatūra); furcea, s.f. (furcuţă; loitră de car), poate din lat. *fŭrcĭlla, cf. basc. murkila; furcer, s.m. (Trans., furcă cu dinţii de fier); furchiţă, s.f. (furcă de tors); (în)furcitură, s.f. (bifurcaţie; furcoi de fîn, căpiţă); furcoaie, s.f. (cuier); furcoi, s.n. (furcă mare); furculiţă, s.f. (Trans., furculiţă); înfurci (var. înfurca), vb. (a lua cu furca; a desface, a despica; a bifurca), pe care Puşcariu 874 şi Candrea-Dens., 694 îl derivau de la un lat. *infŭrcāre. – Din. rom. provine ngr. φουρϰουλίτσα; alb. furkë şi furkuljitsë „furculiţă”; bg. furka, hurka (Candrea, Elemente, 408; Romanski, Jb., XV, 107; Berneker 286; Capidan, Raporturile, 195); bg. forkolica, fărkulica (Mladenov 660, care, totuşi, derivă bg. furka direct din lat.); şi mag. furkó (Drăganu, Dacor., VII, 199).
(Dicţionarul etimologic român)

fúrcă s. f., g.-d. art. fúrcii; pl. furci
(Dicţionar ortografic al limbii române)



Sinonime:
FÚRCĂ s. 1. (înv.) ostie. (Drac reprezentat cu furca în mână.) 2. (Transilv.) gearmăn, hantarig. (Furcă la fântână.) 3. v. braţ. 4. v. pisc. 5. (ANAT.) furca-pieptului = (pop.) lingurea, lingurică, (reg.) lingura-pieptului. 6. (prin Mold. şi Transilv.) cujeică. (Furcă de tors.) 7. (pop.) furcărie. (Şezătoarea la care se toarce se numeşte furcă.)
(Dicţionar de sinonime)

FÚRCĂ s. v. ostie.
(Dicţionar de sinonime)

FURCA-DRÚMULUI s. v. intersecţie, încrucişare, întretăiere, răscruce, răspântie.
(Dicţionar de sinonime)


Cuvinte care încep cu literele: fu fur furc

Cuvinte se termină cu literele: ca rca urca