FÚRIE, furii, s.f. Stare de extremă iritare în care se pierde stăpânirea de sine; mânie nestăpânită; violenţă. ♢ Loc. adv. Cu furie = extrem de furios; cu putere mare, nestăvilită. ♦ Fig. (Rar) Dorinţă puternică, patimă, pornire nestăpânită. [Acc. şi: furíe] – Din fr. furie, lat. furia.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
FÚRI//E ~i f. 1) mai ales la pl. (în mitologia romană) Zeiţă a răzbunării şi a pedepsirii celor nimeriţi în infern. 2) fig. Femeie rea şi arţăgoasă. [Art. furia; G.-D. furiei; Sil. -ri-e] /<fr. furie, lat. furia
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
FÚRI//E ~i f. Stare de extremă enervare; mânie violentă, impetuoasă. [Art. furia; G.-D. furiei; Sil. -ri-e] /<fr. furie, lat. furia
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
fúrie (fúrii), s.f. – Mînie, violenţă. Lat. furia (XVIII). – Der. furios, adj., din fr. furieux; furibund, adj., din fr. furibond; înfuria, vb. (a mînia), pare der. modern de la furie, însă cunoaşte o circulaţie populară destul de amplă.
(Dicţionarul etimologic român)
FÚRIE s.f. 1. Mânie violentă, nestăpânită; violenţă. ♦ (Fig.; rar) Dorinţă, patimă. 2. Fiecare dintre cele trei divinităţi ale infernului, care, în credinţele celor antici, chinuiau sufletele păcătoşilor. [Pron. -ri-e, gen. -iei. / < lat. furia, cf. fr. furie].
(Dicţionar de neologisme)
FÚRIE s. f. 1. mânie violentă, nestăpânită; violenţă. 2. (pl.) cele trei divinităţi ale infernului, care, în credinţele anticilor, chinuiau sufletele păcătoşilor. (< fr. furie, lat. furia)
(Marele dicţionar de neologisme)
fúrie s. f. (sil. -ri-e), art. fúria (sil. -ri-a), g.-d. art. fúriei; pl. fúrii, art. fúriile (sil. -ri-i-)
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
FÚRIE s. înverşunare, mânie, (rar) înfuriere, (pop. şi fam.) năduf, (pop.) îndrăcire, năbădăi (pl.), obidă, oţăreală, oţărâre, (înv. şi reg.) scârbă, (reg.) năvârlii (pl.), pandalii (pl.), (înv.) toană, (fig.) turbare. (Un om plin de ~.)
(Dicţionar de sinonime)
FÚRIE s. v. copil.
(Dicţionar de sinonime)
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
FÚRI//E ~i f. 1) mai ales la pl. (în mitologia romană) Zeiţă a răzbunării şi a pedepsirii celor nimeriţi în infern. 2) fig. Femeie rea şi arţăgoasă. [Art. furia; G.-D. furiei; Sil. -ri-e] /<fr. furie, lat. furia
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
fúrie (fúrii), s.f. – Mînie, violenţă. Lat. furia (XVIII). – Der. furios, adj., din fr. furieux; furibund, adj., din fr. furibond; înfuria, vb. (a mînia), pare der. modern de la furie, însă cunoaşte o circulaţie populară destul de amplă.
(Dicţionarul etimologic român)
FÚRIE s.f. 1. Mânie violentă, nestăpânită; violenţă. ♦ (Fig.; rar) Dorinţă, patimă. 2. Fiecare dintre cele trei divinităţi ale infernului, care, în credinţele celor antici, chinuiau sufletele păcătoşilor. [Pron. -ri-e, gen. -iei. / < lat. furia, cf. fr. furie].
(Dicţionar de neologisme)
FÚRIE s. f. 1. mânie violentă, nestăpânită; violenţă. 2. (pl.) cele trei divinităţi ale infernului, care, în credinţele anticilor, chinuiau sufletele păcătoşilor. (< fr. furie, lat. furia)
(Marele dicţionar de neologisme)
fúrie s. f. (sil. -ri-e), art. fúria (sil. -ri-a), g.-d. art. fúriei; pl. fúrii, art. fúriile (sil. -ri-i-)
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
FÚRIE s. înverşunare, mânie, (rar) înfuriere, (pop. şi fam.) năduf, (pop.) îndrăcire, năbădăi (pl.), obidă, oţăreală, oţărâre, (înv. şi reg.) scârbă, (reg.) năvârlii (pl.), pandalii (pl.), (înv.) toană, (fig.) turbare. (Un om plin de ~.)
(Dicţionar de sinonime)
FÚRIE s. v. copil.
(Dicţionar de sinonime)