FURTÚNĂ, furtuni, s.f. 1. Vânt puternic însoţit de averse de ploaie, de grindină şi de descărcări electrice; vijelie. ♢ Expr. Furtună de... = mulţime (mare) de... 2. (În sintagma) Furtună solară = accentuare bruscă a activităţii solare, însoţită de intensificarea emisiei corpusculare şi a celei electromagnetice. 3. Fig. Zbucium, tulburare sufletească. 4. Fig. Revoltă, răscoală. – Din ngr. furtúnă.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
FURTÚN//Ă ~i f. 1) Vânt puternic însoţit (uneori) de ploaie, grindină şi descărcări electrice; vântoasă; vântoaică; vijelie. 2) fig. Stare de nelinişte puternică. [G.-D. furtunii] /< ngr. furtúna
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
furtúnă (furtúni), – 1. (Înv.) Ghinion, necaz, nenorocire. – 2. Vînt puternic însoţit de ploaie, vijelie. – Mr., megl. furtună. Lat. fortūna (Puşcariu 686; Candrea-Dens., 702; REW 3458; DAR), cf. it. fortuna, fr. fortune (de mer), sp. fortuna, cu acelaşi sens, care apare şi în lat. med. fortuna. Schimbarea semantică (cf. Şeineanu, Semasiol., 214), naturală şi mai mult sau mai puţin generală, pare anterioară limbilor romanice, cf. şi ngr. φουρτοῦνα, de unde tc. furtuna, fortuna. Nu există, deci, motiv suficient pentru a considera că rom. provine din ngr. (Puşcariu; Meyer 111; DAR), cu atît mai mult cu cît în rom. apare şi sensul primitiv de „soartă (nefericită)”, care indică provenienţa directă din lat. Der. furtunat, s.m. (naufragiat), înv.; furtunatic, adj. (impetuos; violent); furtunos, adj. (impetuos; violent). – Bg. fortuna poate proveni de asemenea din ngr. sau din rom.; sb. fôrtuna, frtùna, mai probabil din it. (Berneker 283; cf. Miklosich, Fremdw., 88), pe cînd sb. furtuna reproduce consonanţa din rom. (Daničič, III, 80). Alb. furtunë poate fi der. din ngr. În schimb provin cu certitudine din rom. rut. fortuna (Miklosich, Wander., 15) şi mag. furtina (Edelspacher 13), toate cu sensul de „furtună”.
(Dicţionarul etimologic român)
furtúnă s. f., g.-d. art. furtúnii; pl. furtúni
(Dicţionar ortografic al limbii române)
furtuná, pers. 3 sg. furtunéază, vb. I (înv.; despre tunuri) a împroşca cu furie, violent, proiectilele.
(Dicţionar de arhaisme şi regionalisme)
Sinonime:
FURTÚNĂ s. (MET.) vifor, vijelie, (pop.) vântoasă, (reg.) vântoaie, (prin Ban.) vicodol, (prin Bucov.) vântăraie, (înv.) bură, tempestate, tempestă, (latinism înv.) procelă. (Afară s-a dezlănţuit ~.)
(Dicţionar de sinonime)
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
FURTÚN//Ă ~i f. 1) Vânt puternic însoţit (uneori) de ploaie, grindină şi descărcări electrice; vântoasă; vântoaică; vijelie. 2) fig. Stare de nelinişte puternică. [G.-D. furtunii] /< ngr. furtúna
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
(Dicţionarul etimologic român)
furtúnă s. f., g.-d. art. furtúnii; pl. furtúni
(Dicţionar ortografic al limbii române)
furtuná, pers. 3 sg. furtunéază, vb. I (înv.; despre tunuri) a împroşca cu furie, violent, proiectilele.
(Dicţionar de arhaisme şi regionalisme)
Sinonime:
FURTÚNĂ s. (MET.) vifor, vijelie, (pop.) vântoasă, (reg.) vântoaie, (prin Ban.) vicodol, (prin Bucov.) vântăraie, (înv.) bură, tempestate, tempestă, (latinism înv.) procelă. (Afară s-a dezlănţuit ~.)
(Dicţionar de sinonime)